Premiul la concursul literar "Ioan Slavici" - Cluj

autor Roryta

Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toată lumea sau marea majoritate a auzit de poanta aia renumită în care se ruga înfocat la Dumnezeu să câştige şi el la Loto, să fie bogat, să nu mai ducă grija zilei de mâine. Consecvent, cu dorinţa înfocată de a avea totul, să nu-i lipsească nimic. Atât doar că uita ori poate că-i era teamă să cumpere fabulosul bilet şi atunci o amâna mereu.  Zi de zi, până a ajuns la bătrâneţe, aşa încât până şi Dumnezeu s-a enervat pe el şi i-a tunat dintre nori: „Da’, pune mâna odată şi cumpără şi tu bilet la Loto!”. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu avea toată bunăvoinţa, dar dacă bietul Bulă nu juca, atunci de unde câştig?

Urmând exemplul lui, dar ţinând cont şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu, m-am hotărât subit să particip luna aceasta la câteva concursuri de creaţie literară, cu gândul să-mi încerc şi eu norocul. Am câştigat câte un premiu la fiecare concurs la care am participat, dar acum aş vrea să amintesc unul dintre ele. Nu mică mi-a fost mirarea când într-o zi, la doar două sau trei săptămâni după ce trimisesem textele, primesc un e-mail scurt, concis, dar aducător de bucurie. Domnul Claudiu Groza, redactor la Revista „Tribuna” din Cluj, mi-a adus la cunoştinţă că am luat Premiul I la Concursul Naţional „Ioan Slavici” - Ediţia I, Cluj şi că ar fi bine să mă duc să ridic diploma onorifică.

În consecinţă, iată-mă în tren, cu emoţii şi curiozitate.

La Cluj i-am cunoscut pe Managerul revistei, domnul Mircea Arman căruia îi mulţumesc îndeosebi pentru calda primire, pe domnul Claudiu Groza care s-a ocupat îndeaproape de toată premierea, domnul Alexandru Petria, doamna Livia Titieni şi încă vreo câteva personalităţi clujene. Am fost primită foarte bine, iar organizatorii au asigurat cazarea, masa şi transportul.

Aveţi mai jos câteva fotografii concludente.

Am scris acest articol pentru că am citit multe polemici pe seama acestui concurs, mulţi de semnul întrebării şi tot atâtea suspiciuni. Ba că e posibil să nu fi fost pe bune, ba că nu cred în acele premii etc. Ei bine, dragi cititori, ca să ştie o omenire întreagă: concursul a fost „pe bune”, serios, credibil.

Şi vă asigur că nu am scris cele de mai sus pentru că am luat locul I ori pentru că mi-ar fi spus cineva, cum ar insinua probabil unii cârcotaşi. Nu. Am scris-o din inimă, cu mulţumirile de rigoare şi cu cele mai calde gânduri.

Le mulţumesc deschis tuturor celor din Cluj pentru nesperata surpriză pe care mi-au făcut-o.

Aveţi mai jos şi câteva secvenţe video de la premiere:

         decembrie 2013

Aristo

autor Roryta

- Imbecilii!, se înfurie Ari peste măsură. Nu mai ştiu ce să mai scoată, nu mai ştiu ce să 

 inventeze, ca să mă termine psihic, să mă facă să sar la gâtul lor!

Aruncă ziarul peste masă şi se ridică brusc în picioare. Luă scrumiera plină cu chiştoace şi o izbi cu toată forţa de perete, mânjindu-i albeaţa. Învârti trabucul între dinţi până îl străpunse cu totul, apoi ieşi pe punte şi privi strălucirea de cristal a mării, în speranţa că doar briza îi va putea domoli nervozitatea.

Suava Maria întoarse capul nedumerită:

 - Ce-i cu tine, darling?

Ari era surprins de calmitatea ei şi-şi dădu seama că nu ştia nimic, nu apucase să citească.

- N-am nimic, draga mea. Afacerile astea nu mai merg aşa cum ar trebui, minţi el.

- Ar trebui să te mai odihneşti şi tu… Haide, simte-te în largul tău… În fond, suntem în 

 vacanţă, nu?

Maria zâmbi larg şi se apropie de amantul ei. Îşi petrecu braţul pe sub cămaşa albă, descheiată a lui şi-l trase spre ea, forţându-l să facă un pas înainte. Ari râse:

- Suntem ca în vremurile bune, Maria. Aici, în largul mării, mă simt împlinit, cu adevărat 

 fericit. Nicăieri în altă parte soarele nu-mi mângâie mai bine chipul, nicăieri razele lui nu-mi încălzesc mai tare freamătul inimii. În larg, peste adâncimea vitală a apei, simt că-mi găsesc busola vieţii. Cu marea şi cu tine, Maria…

- Te apropii de casă şi devii nostalgic, iubitule!, surâse Maria cu acelaşi zâmbet inconfundabil.

Duse la buze paharul înalt cu picior în care se mai zbăteau ultimele picături de şampanie şi le sorbi cu poftă.

“Femeia asta mă înnebuneşte”, gândi Ari vesel privindu-i gura perfectă.

- Maria, uită-te la noi!... Avem aceeaşi piele creolă, acelaşi  nas acvilin şi aceeaşi dragoste pentru mare.

- Suntem făcuţi unul pentru altul, nu-i aşa?

- Absolut…

Iahtul alb plutea în larg, unduindu-şi silueta în stânga şi în dreapta, legănându-i pe cei doi într-un balans armonios.

Rochia albă de mătase a Mariei flutură în neştire peste pulpele ei, iar decolteul generos îi accentuă sânii extrem de tentanţi.

- Cântă-mi ceva, Maria!, se rugă el privind-o pe sub gene.

Maria îl privi uşor surprinsă.

- Acum? Aici?

- Da… Spune-mi că mă iubeşti, dar s-o faci la fel de dulce cum ai făcut-o prima oară, atunci, în tren… Îţi mai aduci aminte?

Ceva din tonul lui o făcu să izbucnească în râs. Poate vocea prea mieroasă care nu se potrivea deloc cu alura lui de om serios, chibzuit şi excesiv de irascibil, ori poate melancolia care nu-l caracteriza deloc sau poate cuvintele astea frumoase cărora tocmai le dăduse drumul.

În clipa imediat următoare se simţi jenată de propria izbucnire şi căută să-l împace:

- Scuză-mă, dar… cred că ceva ai păţit… Nu spui lucruri de-astea prea des…

- Nu am voie să fiu şi eu romantic uneori?, se bosumflă Ari deodată.

- Ba da, ba da, dar mă miră… Atâta tot!

Şi se repezi să-l sărute pe obraz.

Ari însă se feri iute şi o făcu pe supăratul.

- Haide, haide, nu te supăra!, îl dezmierdă Maria.

- O să-mi treacă doar dacă te duci în cabină şi-mi aduci şi mie un pahar de şampanie…

Maria zâmbi şi intră în cabină repede, căutând din priviri un pahar, dar ochii îi căzură din întâmplare peste ziarul aruncat în grabă pe birou şi-şi dădu seama imediat de ce venise Ari pe punte atât de furios.

Pe prima pagină era o fotografie veche, cu ei doi în prim plan, la începutul relaţiei, când fugiseră de lume, ascunzându-se într-un tren oarecare, într-un vagon de clasa I, iar sub acea fotografie stătea scris cu litere de-o şchioapă: “Aristorel Onassis şi Maria Callas în urmă cu douăzeci de ani - o relaţie extraconjugală pasională şi veche de când lumea.”

 

          decembrie 2013

   

Drumul către succes

autor Roryta

Un pumn zdravăn aterizat în falca lui Mike Ruby îl făcu să se dezechilibreze, iar acesta căzu ameţit pe trepte rostogolindu-se şi scăpând din mână cutia neagră.

- Mi-ai promis, mi-ai promis!, ţipă prietenul lui. Mi-ai spus că vom forma împreună cea

mai celebră trupă de rap din America. Iar acum spui că te retragi? Cum poţi să faci asta, prieten trădător ce eşti?

Mike dădu din cap cu putere, ca să-şi revină.

- Încercăm degeaba, Marshall... Eu mă retrag.

- Aşa mă ajuţi? Bătând în retragere?

Marshall era prea nervos ca să se mai poată controla ori poate că frageda vârstă de şaptesprezece ani îi dădea puteri nebănuite, crezând că a ajuns deja în punctul în care poate cuceri lumea. O lume necunoscută, o lume mai mult bănuită decât trăită, unde ceea ce făcea el era mai presus de toate, unde porţile celebrităţii aveau să se deschidă pentru totdeauna.

Aşa gândea el, aşa vedea el viitorul, un viitor pe care trebuia să-l transforme în aur cu orice preţ, chiar şi cu preţul pierderii unei prietenii atât de trainice, cum era cea a lui Mike.

- Eşti nebun!, se întristă Mike, ducându-şi mâna la buze. 
Un firicel de sânge se prelinse pe bărbia rotundă, iar ochii săi căprui se întristară.

Dându-şi seama de greşeala făcută sub impulsul nervilor, Marshall se scutură deodată şi se repezi în ajutorul celui mai bun prieten.

- Te rog, iartă-mă! N-am vrut... dar m-ai enervat!

- Lasă-mă în pace! Du-te dracului de tâmpit!, îl repezi Mike împingându-l cu mâinile. Dacă mi-ai distrus saxofonul, te omor!

Mike se ridică în picioare şi primul lucru pe care-l făcu fu să se uite pe toate părţile la cutia care adăpostea instrumentul muzical. O luă, o învârti încet, apoi apăsă pe cele două încuietori, să vadă cu proprii ochi dacă piesa de mare valoare suferise vreun accident. Spre uşurarea lui constată că era intactă şi nici măcar o zgârietură, fie cât de mică, nu era pe ea.

- Plec. Eşti un prost!

- Nu. Nu pleci nicăieri. Acum şi aici îmi vei spune de ce te laşi învins. De ce, Mike?

- Pentru că nimeni nu ne ascultă, prostule! Tu nu vezi? Eşti chior?

- Astăzi poate nu, mâine poate nu, dar poimâine vom avea lumea la picioare, my friend.

- Vom avea pe dracu’! Eşti atât de încăpăţânat, că nu se poate discuta cu tine.

Mike se întoarse hotărât pe călcâi şi plecă din faţa clădirii unde fuseseră cu doar câteva minute mai devreme. Un studio pe care-l încercaseră şi unde nu avuseseră nicio şansă.

Marshall îl urmă îndeaproape şi-i turui la ureche.

- Bine, gata! Uite cum facem! Mergem la tine acasă şi ne ducem la subsol. Eu vin cu staţia, cu microfoanele şi boxele... Ce zici?

- De unde le iei, mă rog?, se zbârli Mike fără să-l privească.

- De acasă...

- Şi o să te lase mă-ta!?

- Mă lasă pe naiba!.. Dar ce ştie ea? E o paranoică incurabilă care abuzează de Nathan, terorizându-l fizic şi psihic... O urăsc! 

            - Hai, lasă... Deci, vii?

Marshall râse şi-l bătu prieteneşte pe umăr pe camaradul său.

- S-a făcut!

Cei doi se despărţiră, urmând să se întâlnească ceva mai târziu, la Mike acasă.

- Javră ce eşti!... Habar nu ai ce este în casa asta, nimic nu te interesează!, îl întâmpină de la uşă o voce feminină groasă, pardosită cu nicotină.
- Cum vrei să vin acasă, să te văd în halul ăsta?, se enervă Marshall de cum intră. Iar eşti beată!

Mama lui Marshall era foarte tânără, slăbuţă, cu un păr neîngrijit, strâns la ceafă într-un coc făcut la repezeală.

- Dar ce am?, ţipă ea clătinându-se pe picioare.

- Uită-te la tine! Ai fumat ceva? Că de băut, se vede de la o poştă că ai băut... Nici n-are rost să te mai întreb.

- Nu prea mult... Un angel dust mi-a fost de ajuns... Ai vreo problemă?

- Nu. TU ai o mare problemă, mamă! De fapt, ai mai multe probleme... Una dintre ele este să-mi faci mie viaţa insuportabilă. Ei bine, ai reuşit! Eşti mai mulţumită acum?

Marshall se repezi la el în cameră şi-şi aruncă câteva lucruri din şifonier la întâmplare într-un rucsac nu prea încăpător. Mama lui îl urmă ţinându-se de pereţi.

- Unde te duci?

- Undeva unde să scap de tine şi de infernul ăsta! Chiar vrei să-ţi traduc ce fac? Nu este evident?

- Văd şi eu ce faci, că doar nu sunt chioară! Dar eu te întrebam unde te duci...

- Plec...

- Unde pleci?

- Mă duc la Mike. Îmi iau şi geanta mare, ca să încapă toată aparatura în ea.

Chiar în clipa aceea cineva băgase cheia în uşă şi intrase.

- Hei, unde-i toată lumea?

Nathan intră puţin dezorientat, urmat de tatăl său.

Marshall trecu fulgerător pe lângă maică-sa şi-şi apucă fratele de umeri:

- Nath, eu acum plec...

- Da, dragă, pleacă, fiindcă nu mă mai suportă... Aşa a spus...

- Mamă, încetează odată!, răcni Marshall întorcându-se şi privindu-şi mama cu ură.

- Hei, ce-i nebuneala asta aici?, interveni tatăl lui Marshall. Unde crezi că pleci?

- Mă duc la Mike...

- Plecaţi, plecaţi... O să vedeţi voi!... bâigui maică-sa. 
Şi neputând să se mai ţină pe picioare, se aşeză cu fundul pe treptele care duceau la etaj.

- Unde te duci?, întrebă frăţiorul mai mic.

- Mă duc la Mike! O să vin într-o zi, să te iau de aici.. O să te salvez, Nath!

Şi-şi sărută frăţiorul blond pe frunte.

Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii lui catifelaţi, iar Marshall simţi cum i se frânge inima. Îl strânse la piept şi-l privi în ochi:

- Mă iubeşti, Nath?

Mărindu-şi ochii frumoşi şi rotunzi, cel mic dădu energic din cap.

- Şi eu te iubesc. Am încredere în tine. Da? Îmi promiţi că vei avea grijă de tine?

Nath repetă gestul.

- Bun. Acum eu mă mut la Mike pentru un timp. Nu voi sta prea mult. Mai târziu, o să vin la tine, să te iau. Să mă aştepţi cuminte. O.K.?

Pentru a treia oară, puştiul dădu din cap.

- Uite care-i treaba!, sări tatăl lui Marshall. Tu nu pleci de aici de capul tău. S-a înţeles?

- N-ai decât să rămâi TU cu ea! Eu nu mai suport!, se enervă Marshall, arătând cu degetul către mama lui care stătea rezemată cu capul de balustradă şi cânta un cântecel în surdină.

- Marsh, nu-ţi dau voie să pleci!

- Şi ce-o să faci? O să mă legi?, râse Marshall cu ochii în ochii tatălui său.

Se repezi în camera sa, îşi puse într-un geamantan mare boxele şi microfoanele, apoi aruncă geanta pe umăr şi ieşi val-vârtaj din încăpere.  

- Vin mai târziu să iau şi staţia, anunţă el pe toată lumea.

Până să apuce tatăl lui să spună ceva, Marshall şi ieşi repede, lăsând în urma lui o familie cu mari probleme de comunicare.

Mike Ruby se entuziasmă când îl văzu:

- O să facem o treabă bună împreună. Aşa nu se mai poate... Eu aici, tu acasă la tine... Amândoi vom compune... ceva... orice... nu contează! Rap să iasă!

- Iar am avut scandal acasă...

- Maică-ta?

- Mda... Şi ea!

- Şi mai cine? Taică-tău?

- Da... Aproape că nu mă lăsa să plec... I-am spus că vin la tine...

- Ce plăcere să te văd!, se auzi o voce suavă, gingaşă, cu influenţe franceze neoriginale.

Mama lui Mike întinse braţele spre Marshall când îl zări.

Se îmbrăţişară călduros, apoi se aşezară pe scaune.

- Spune-mi, Marsh, ce vânt te aduce pe la noi? Ai de gând să rămâi?

Marsh se simţi stingher, dându-şi brusc seama că abuzase de bunătatea părinţilor lui Mike şi că venise la prietenul său acasă fără ca măcar să ceară voie.

- Vă rog să mă scuzaţi... Am venit neinvitat...

- Stai liniştit, dragule!, zâmbi încântătoarea doamnă. Nu trebuie să te scuzi atât. În fond, eşti prietenul lui Mike, doar vă cunoaşteţi de o viaţă! Casa noastră e şi casa ta. Nu se pune problema să ne deranjezi...

Marsh zâmbi amar şi lăsă privirea în pământ.

- Ei, haide, haide, gata! Lasă tulburarea şi simte-te ca acasă... Ia, hai, mai bine îmi spuneţi ce vreţi să mâncaţi. Aduc ceva de la supermarket?

Băieţii se priviră zâmbind şi amândoi spuseră în cor:

- Pizza...

Apoi izbucniră în hohote de râs.

Femeia se ridică şi dispăru pe uşă la fel de delicat precum apăru.

- N-am înţeles niciodată de ce mama ta are accentul ăsta franţuzesc.

- Suntem din Toronto. Acolo vorbeam franceza. Bine, să nu-ţi imaginezi că este franceza de Paris..., râse Mike.

- Da, da... Eu vreau să ajung în Paris, să cuceresc toată lumea...

- Şi eu vreau asta...

- Da, dar tu cu jazz-ul tău...

- Şi ce dacă? Eu cu jazz-ul meu voi cuceri lumea...

- Aşa te vreau, prietene!, râse Marsh ridicându-se în picioare.

Băieţii se apucară de treabă, îşi traseră cablurile prin tot subsolul casei, îşi instalară microfoanele, aduseră hârtii pentru partituri şi îşi cocoţaseră boxele pe două cutii mari abandonate în acea cameră imensă.

            Au început să cânte, să lălăie, să scrie note muzicale, să taie şi s-o ia din nou de la capăt.

            Într-o seară s-au gândit să facă o mică reprezentaţie în localul unui prieten, la două străzi mai sus de casa lui Mike. La sfârşit de săptămână, în acea sală micuţă dar selectă, avea să se organizeze o tombolă, aşa cum se făcea destul de des şi unde se câştigau mici cadouri, nici prea scumpe, dar nici prea ieftine, ci atât cât să trezească interesul şi clienţii să se simtă atraşi revenind mereu şi mereu în intimitatea localului.

            Băieţii şi-au adus toate instrumentele, s-au organizat, iar după tombolă, prezentatorul care era şi proprietar, ieşi în faţa meselor şi spuse cu glas vesel:

- Pentru clienţii fideli din această seară şi nu doar pentru ei, am o mare surpriză. Doi tineri

entuziaşti, pasionaţi de muzică, au compus pentru voi câteva melodii care merită toată atenţia, după părerea mea. Pentru că nu doresc să le stric plăcerea, îi voi lăsa pe ei să se prezinte şi, prin intermediul lor, să vă aduceţi aminte de rap-ul pe care-l iubim cu toţii şi pe care dorim să-l ascultăm.

            Câteva aplauze răzleţe se auziră în spatele sălii, dar atât şi nimic mai mult.

       Lumea îşi reluă îndeletnicirea, perechile începură să discute, iar forfota îşi înnodă firul, semn că prezentarea care se dorea spectaculoasă nu reuşi să stârnească vreun interes.

            Mike ieşi primul înghiţind în sec. Marsh îl urmă îndeaproape.

            Se apropiară de microfoane, iar Marsh, mai îndrăzneţ, luă cuvântul:

- Bună seara şi bine aţi venit!

Nimeni nu răspunse, dar forfota încetă subit şi lumea ciuli urechile.

- Suntem doi prieteni nu prea îndrăzneţi care s-au gândit să formeze o trupă de hip-hop. Prietenul meu Mike este saxofonist şi compozitor. În această seară veţi asculta compoziţiile lui şi sper să vă placă. Trupa „M&M” vă urează un week-end minunat şi vă invită la dans!

Acordurile muzicale începură să se facă auzite.

Prezentatorul îşi roti ochii şi observă că la o masă din dreapta stăteau două persoane care nu consumau nimic, dar care îi priveau pe cei de pe aşa-zisa scenă cu un interes din ce în ce mai vădit.

- Bună seara! Cu ce anume să vă servim?, spuse el cu un glas vesel, nedisimulat.

Bărbatul întoarse privirea către femeia de lângă el:

- Cara?

Dar femeia nu-l auzi. Făcu un semn de iritare cu mâna stângă şi se desprinse cu trupul de spătarul scaunului, semn că atenţia ei era absorbită cu totul de tinerii cântăreţi. Bărbatul îl privi jenat pe amfitrion, apoi şopti cu un ton uşor mai ridicat:

- Cara? Doreşti ceva?

Cea care răspundea la numele de Cara răspunse repezit:

- Orice, nu contează...

Ochii îi erau aţintiţi la cântăreţi şi era atât de atentă încât răspunse mecanic, fără să discearnă, fără să se poată concentra şi la altceva decât la scena aceea mică şi improvizată.

- O cafea?, insistă partenerul ei.

Cara ridică în sfârşit privirea către gazdă, zâmbi şi spuse:

- Nu. Nu vreau o cafea. Vreau un whisky dublu cu gheaţă. Trebuie să bem în seara asta, Mitch, nu-i aşa?

Şi-l privi galeş pe bărbatul de lângă ea.

- Ai vreun motiv?

Zâmbetul femeii se lăţi şi se rezemă relaxată de spătarul scaunului:

- Ei bine, cred că da. Când am venit aici nu aveam niciun motiv, dar acum cred că am. Ba chiar sunt sigură că am.

- De ce?, întrebă mirat însoţitorul ei.

- Pentru că... ei bine, Mitch, în seara asta am descoperit o comoară...

- Oh, nu... Te rog, nu!

- Ce e?

- Nu-mi spune că ai început din nou să vânezi...

- Ba binenţeles că da, dragule! Ia priveşte!, zise Cara înflăcărată arătând cu bărbia către soliştii de pe scenă.

Bărbatul întoarse privirea plictisit.

- Vă place genul, doamnă?, întrebă proprietarul localului zâmbind cu îngăduinţă.

- La nebunie. Cum te cheamă, tinere?

- Harley, doamnă.

- Harley..., repetă ea. Adu-ne, te rog, şi o şampanie.

- Da, doamnă...

Harley dădu să plece, dar ea îl opri:

- Ah... Încă ceva...

- Spuneţi, doamnă!, spuse galant tânărul.

- Scuză-mă, dar îi cunoşti pe cântăreţi?

- Da, doamnă... Sunt prietenii mei din cartier.

- Aha...

- Mai doriţi şi altceva?

- Nu, mulţumesc.

Harley se depărtă discret, iat Mitch îşi învălui partenera cu o privire bănuitoare.

- Ce?, întrebă Cara ingenuă, mijind ochii surâzând.

- Ia spune drept... ce ai în cap?

- Nimic, râse ea.

- Hai, că nu mă păcăleşti tu pe mine aşa uşor... Spune! Nu te mai juca.

Cara era o femeie destul de tânără, nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, avea un păr roşcat lăsat pe spate şi era îmbrăcată cu un costum negru de stofă, sacou şi pantaloni. Sacoul scurt până în talie îl ţinea desfăcut, iar pe dedesubt se putea observa o bluză extravagantă neagră, plină cu catarame mari care se întindeau transversal, pe tot pieptul, coborând inegal în jos, până la curea. Purta pantofi din lac cu tocuri imense, iar mica poşetă tot din lac negru se odihnea pe marginea mesei. La mâini avea câteva brăţări late de culoare argintie care-i acopereau încheieturile, iar cerceii lungi îi mângâiau umerii. Când ducea ţigara îngustă la gură sau când apuca cu mâna paharul din faţa ei, toate acele bijuterii zăngăneau suficient de tare cât să le poţi compara cu geamurile unei vitrine care se zguduie uşor la un cutremur nu prea mare.

Spre deosebire de Cara, Mitch părea un bărbat banal, simplu, cu o figură comună, o faţă rotundă zâmbăreaţă, dinţi regulaţi şi un început de chelie. Avea pe el o haină în carouri, o pereche de jeanşi roşi şi un pulover gri pe gât.

O simplă privire aruncată asupra celor doi sugera că ea era cea care deţinea controlul, ea era cea care juca rolul principal, iar el părea epatat de strălucirea ei.

- Îmi plac ăştia doi..., spuse Cara nedezlipindu-şi ochii de pe cântăreţi. Ador genul lor. Cred că o să mă duc la ei...

Şi nici una, nici două, Cara se ridică de la masă şi înaintă cu pas hotărât în faţă, acolo unde cântau Mike şi Marshall.  

- Bravooooo!!! Bravoooo!!!, strigă ea tare aplaudând din mers şi întorcându-se cu faţa către cei prezenţi.

Liniştea cuprinse încăperea şi toţi ochii erau aţintiţi către ea.

Cara, cu o siguranţă de nezdruncinat, apucă microfonul şi-l apropie de buze:

- Aş vrea să-i felicit pe băieţii ăştia doi, aş vrea să le spun că sunt nemaipomeniţi, magnifici şi că abia aştept să-i văd pe marile scene ale lumii.

Cara aplaudă din nou frenetic, antrenându-i şi pe ceilalţi în joc, chiar dacă nu erau la fel de entuziaşti.

- Mulţumim, mulţumim, bâigui Marshall uluit.

- Dragii mei, masa noastră este acolo, adăugă ea arătând cu degetul locul unde stătuse puţin mai devreme. După ce vă terminaţi numărul, vă aştept acolo. O.K.?

- Da, mulţumim.

Marshall o privea stupefiat, crezând că face o glumă proastă. Observându-i însă ţinuta cu coada ochiului, îşi dădu seama că nu avea cum o femeie matură, elegantă, charismatică, să-şi bată joc de ei într-un asemenea hal. Ceva trebuia să fie...

Cara se întoarse la masă râzând cu toată gura şi păşind aproape dansând.

- Eşti nebună!, o dojeni Mitch bine dispus.

- Ştiu. Uite, de-aia mă iubeşti tu pe mine. Nu-i aşa, Mitch?

- Binenţeles, darling.

Nici bine nu terminară discuţia, că tinerii cântăreţi de pe scenă, terminându-şi numărul, se apropiară sfios de masa lor.

- Haideţi, veniţi, veniţi!, le făcu semn Cara cu mâna.

- Luaţi loc, spuse şi Mitch.

- Bună seara şi mulţumim..., începu Marshall.

- N-aveţi pentru ce. Deci? Care dintre voi este autorul? Tu?, întrebă Cara direct arătând către Marshall cu degetul.

Marshall zâmbi:

- Nu. El, răspunse simplu, privindu-l pe Mike.

Mike, mai rezervat, puse capul în pământ.

- La ce vă referiţi?

- La compoziţii, binenţeles.

- Da, eu sunt.

- Sunt superbe, dragule. Îmi plac la nebunie, zise Cara euforică. Bravo, felicitări!

- Mulţumesc, răspunse Mike simplu, fără a mai adăuga şi altceva.

- Eşti puţin timid sau mi se pare mie? Uite, prietenul tău pare puţin mai îndrăzneţ.

Mike nu răspunse.

Atunci Cara, ca să spargă gheaţa, îi spuse:

- Uite, eu propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Cara Lewis, iar prietenul meu se numeşte Mitch Grossbach. Suntem impresari şi căutăm tinere talente.

- Şi ar fi bine să mergeţi pe mâna ei, vă asigur, completă Mitch cu un zâmbet complice, făcându-le cu ochiul.

Tinerilor le scăpărară ochii şi se înseninară brusc.

- Chiar aşa?, izbucni Mike cu un început de zâmbet.

- Chiar aşa!, îl asigură Cara. Ce spuneţi? Veniţi mâine la studiourile noastre să vedem despre ce e vorba?

- Sigur că da, mai încape îndoială?, sări Marshall însufleţit.

- Uitaţi, vă las o carte de vizită, adăugă Cara zâmbind. Mâine mă sunaţi şi veniţi amândoi. O.K.?

- O.K., O.K, se repezi Marshall.

- Am nevoie de o voce bună. Tu o ai. Şi de un compozitor aşişderea. Tu eşti ăla, spuse Cara arătându-l pe Mike.

A doua zi, Mike şi Marshall se duseră la studiorile Carei Lewis. După primele probe, Cara bătu palma cu ei, spunându-el hotărât:

- S-a făcut! Dar vreau seriozitate. Fără ea, nu discutăm.

- Absolut, zise Marshall râzând.

Cara făcu timp de câteva luni ceea ce ştia cel mai bine să facă: să lanseze pe piaţă tinere talente, să se implice şi să-i propulseze pe cei care aveau deja har, dar nu aveau susţinere. Mike însă, neîncrezător, se retrase şi, luând cu el saxofonul, căută un alt drum.

Marshall însă, o asculta orbeşte pe Cara.

Într-o zi, ea îi spuse:

- În seara asta o să apari pe scenă aici, în The Fillmore Detroit, unde vei ţine primul tău

concert. Consider că eşti suficient de pregătit pentru asta...

Marshall simţi că-l apucă ameţeala.

- Eu???

- Da, tu. Ce? Crezi că nu poţi? Hai, că am pregătit tot. Tu nu trebuie decât să faci ce ştii

cel mai bine: să cânţi. Şi să dansezi, eventual. Mai ales că acum ţi-ai pus şi un nume de scenă atât de sonor...

            Toată ziua Marshall se frământă. Avea emoţii, simţea să-i vine să leşine, i se întorcea stomacul pe dos. Repetă la nesfârşit repertoriul, cu ochii închişi sau deschişi, în gând, cu glas tare, acasă sau pe stradă.

            Seara se instală în culise şi aşteptă cu sufletul la gură.

            Când păşi pe scena aceea imensă îi tremurau picioarele, tremura cu totul.

            Începu să cânte timid, apoi din ce în ce mai cu forţă, până când sala îl încurajă. La început câte puţin, apoi din ce în ce mai hotărât. Acesta era începutul, acesta era drumul către succes, aşa cum îi promisese Cara cândva.

Cea mai mare satisfacţie, o fericire infinită, o inimă bubuind de fericire, simţi atunci când un grup numeros de puştani gălăgioşi şi extraordinar de înflăcăraţi, adevăraţi fani în devenire, scoaseră o pânză albă imensă pe care stătea scris cu litere de-o şchioapă: „E M I N E M”.

noiembrie 2013

Lansare de carte a Editurii Semănătorul la Galaţi

Cezarina Adamescu - VOCILE PROZEI. POVEŞTI DE VIAŢĂ

Aurora Cristea, „Povestea Danei”,

Editura “Semănătorul” Tismana

Jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” - se intitula o piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa - cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul monstruos. 
Puţine animale îşi devoră puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale. 
Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească. 

Scriitoarea Cezarina Adamescu - Galaţi

Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare.

Despre clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a vorbit.

Ca şi despre milioanele de femei care şi-au pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri.

De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planning-ul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă.

Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru.  

Evenimente neaşteptate îl pot pune la un moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi moarte - reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran, obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură, înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări.

Autoarea începe în chip neaşteptat cu sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse.

Povestea Danei reprezintă unul din acele mii de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte.

Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate.

În faţa scenariului, susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei. Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai poate îndrepta nimic.

Pornind de la acest moment dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei.

Suntem martorii copilăriei acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau  frază, comentând evenimentele.

Autoarea are un dar deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte. Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure, apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în propria familie.

Curând a venit timpul despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii nu a întârziat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi.

Desprinderea de familie nu a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme.

De la stânga la dreapta scriitoarele:
Aurora Cristea, Angela Baciu, Cezarina Adamescu,
Daniela Lăcrămioara Capotă

Capitolul al treilea se referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei.

Aurora Cristea este o prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare.

Viaţa studenţească a Danei aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta intră în el inocentă, dar curioasă de ce avea să urmeze.

Relatarea primei întâlniri cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS, răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e periculos?

Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare, ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi poruncea altceva decât mintea”.

Sala "Ateneu" a CCS din Galaţi

Interesante sunt şi stările sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea.

„Simţea o sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale.

Gândurile nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică, aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în prezenţa sa”.

Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură deznodământul:  tânăra era „atrasă de magia hazardului”.

Prinsă în această magie seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil.

Ca orice poveste de iubire, şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil, deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel. Capitolul IV al cărţii, tocmai despre această deziluzie relatează.

Aflarea adevărului despre bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate.

Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea provoacă suferinţă - e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat „Revolta” demonstrează acest adevăr.

Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit, dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi fiică.

Admiratorii mari şi ... mici !

Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de cazuri de acest fel, cel al Danei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii. Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum subliniază autoarea, „controlul subtil al unei relaţii”.

Adevărul e că fiecare om îşi urmează propriul traseu şi, chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge la propria destinaţie.

Neputinţa de a se distrage, de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli.

Autoarea  ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor.

            În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască.

Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie.

E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut.

Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face destul de bine, cu mijloacele sale.

Dacă fie şi unei singure persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică, dureroasă, frustă, şi-a atins scopul.

 

CEZARINA ADAMESCU

Poet, prozator, eseist, dramaturg

şi crtitic literar,

redactor Agero Stuttgart,

membru Uniunea Scriitorilor din România

Secvenţe video din timpul lansării de carte de la Galaţi. 

Aurora Cristea - Povestea Danei (partea I)

Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită la Editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.

Aurora Cristea - Povestea Danei (partea a II-a)

Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.

Sursa: AICI