Povestea Danei

autor Roryta

        O şi văd în faţa ochilor, o copiliţă cu părul bălai şi ondulat, cu bucle mari, rebele, căzându-i pe umeri, care se supăra de fiecare dată când îi întorceam spatele şi mă duceam să mă joc cu alte fete din cartier. Ca orice copil, îmi plăcea s-o fac pe grozava, cei doi ani de dinaintea ei creându-mi impresia că ştiam deja lumea. 

        Toată copilăria ei s-a învârtit în jurul casei, al părinţilor, al fratelui ei ceva mai mare pentru care avea o admiraţie sinceră. Era uşor respinsă de colegii de seama ei şi atunci, ca o refulare, îi plăcea să dirijeze pe cei mai mici ca ea, îi alinia în şir indian, îi învăţa să joace „9 pietre”, „raţele şi vânătorii”, „ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi câte şi mai câte. 

        Anii au trecut şi am ajuns la acelaşi liceu industrial, un liceu banal pe lângă casele noastre apropiate, unde eram mai toţi cei din cartier. Când vroiam să ne ducem la un film, se duceau doi-trei dintre noi şi cumpăram cel puţin 30 de bilete, de ocupam două sau chiar trei rânduri. După film, ne strângeam laolaltă în faţa vreunei scări şi comentam până spre miezul nopţii, ba de multe ori spuneam în şoaptă bancuri auzite de la părinţii noştri despre regimul ceauşist, regim plin de lipsuri şi de nevoi. 

        Dana mai mereu era tristă, fiindcă mama ei, o asistentă dură de la Spitalul de Pediatrie, era rigidă şi niciodată nu-şi lăsa fetiţa să întârzie mai mult de orele 20, indiferent că ar fi putut să scoată capul pe geam şi s-o vadă şi pe ea în grămada de copii adolescenţi ce-şi făceau veacul pe scările blocului. 

        Îmi aduc aminte că de multe ori îl rugam tatăl lui Aurel, care stătea la parter, să ne lase să tragem cablul de la casetofon printre zăbrelele geamului de la baie şi să ascultăm muzica celor de la Boney M sau ABBA, să simţim cum boxele sună asurzitor în mahalaula noastră plină de copii. În lipsa emisiunilor TV sau a jocurilor electronice, jucam „bâza” sau „leapşa” sau ne alergam unii pe alţii ca nebunii, să vedem cine ajunge primul la zid, să scuipe peretele ţipând transpirat cât îl ţinea gura: „ptiu pentru mineeee!”. Alteori, Adi scotea afară o roată amărâtă de la vreo bicicletă uitată printr-o magazie şi toţi săream pe ea, să plimbăm acel cerc strâmb şi aproape călcat în picioare de mormanul de copii ce năvălea peste el. Dar cel mai frumos moment era când Valentin de la etajul 4 scotea bicicleta lui Gabi, fratele său mai mare care pleca de acasă la câte o întâlnire, şi fiecare se plimba „o tură” în jurul cartierului, în schimbul unei gume „Tipi-Tip” cumpărate cu o zi înainte de la ţigăncile cu fuste din piaţă sau făcând un adevărat troc cu borcanele de gem furate din camara mamei. 

        Dana făcea şi nu făcea parte din gaşca noastră. Faptul că fratele ei era cu 11 ani mai mare ca ea, făcea ca distanţa dintre ei să se caşte tot mai mult în perioada aceea, când unul era copil iar celălalt era deja matur. Unul avea priorităţile jocurilor şi a alergatului prin mahala, celălalt avea priorităţile amorului şi dispărea de acasă câte două trei zile, chinuindu-se să rupă câte o noapte de amor de la iubita lui studentă. În final, Costel s-a însurat şi a plecat de acasă, lăsând-o pe biata Dana pradă mâinii de fier a maică-sii - o femeie implacabilă, ranchiunoasă şi ţaţă, interesată de soarta oricărui vecin de seama fetei sale, care făcea cine ştie ce trăsnaie pur copilăroasă şi dornică mai mereu de a-l denunţa părinţilor, cu speranţa în suflet că va primi bătaia - zicea ea - binemeritată. 

        În schimb, tatăl Danei era un om total diferit. Pleca dimineaţa şi ajungea pe înserat beat praştie, străduindu-se să-şi ţină echilibrul măcar până ajungea la prima treaptă. În aventura lui neobosită, mereu chinuită de a-şi ţine picioarele drepte, el oscila aproape dansând, între zidurile exterioare ale blocurilor şi puţinele maşini staţionate pe lângă. De multe ori, băieţii din cartier îl vedeau şi alergau înaintea lui pentru a-l ajuta să urce cele cinci etaje, fiindcă de cele mai multe ori liftul era defect. Numai că ei ştiau că lucrul ăsta nu era făcut gratis. Beţivanul simpatic, de altfel un om bun la suflet ca pâinea caldă, scormonea prin buzunarele adânci în speranţa găsirii unui mărunţiş cu care băieţii îşi puteau cumpăra o ţigară Carpaţi fără filtru pe care o fumau pe rând în spatele blocului, pentru a nu fi văzuţi de părinţii lor. Alteori îl zăream zăcând grămadă cu capul în boscheţi, spunând vorbe fără înţeles, bâiguind cine ştie ce aventuri închipuite, certându-se imaginar cu colegii de pahar pentru o piesă de maşină vândută la preţ de nimic în barul de unde tocmai plecase. Băieţii alergau la el şi-l ajutau să se ridice, făcându-li-se milă de el că a ajuns în halul ăsta. 

        În schimb, după ce ajungea sus, se putea auzi scandalul iscat de gura nevesti-sii într-o ploaie de reproşuri şi ocărituri, înjurăturile lui înfundate de aburii alcoolului, precum şi ţipetele surde ale Danei, speriată de spectacolul cotidian al familiei ei. 

        Aşa s-au derulat cei douăzeci de ani ai vieţii ei, până în momentul în care, conştientă fiind de amarul din propria casă, Dana a luat hăţurile în mâini şi a ţipat pentru prima oară la tatăl ei. A fost momentul decisiv, când şi-a luat cu o furie oarbă toate lucrurile din casă şi a fugit înghiţindu-şi pământul sub picioare. 

        aprilie 2005

Bărbaţii şi femeile din societatea de azi

autor Roryta

        În general, unui bărbat îi place să se simtă rege, leu, în mica lui celulă cavernoasă a societăţii, în familie, şi pe undeva aşa şi este. Acest lucru îi demonstrează lui şi ansamblului social din care face parte, că el ţine frâiele în mâini, că fără el lumea nu ar exista şi, implicit, femeia din spate ar aluneca în prim planul abrutizării, ar sucomba în izolare şi s-ar stinge într-un anonimat deprimant pentru cei ce încă îi mai populează grupul din care a făcut cândva parte ca un întreg. Ea reprezintă un sex slab, incapabil de a se adapta noilor condiţii când, nevoită fiind, trebuie să facă faţă greutăţilor vieţii, să combine viaţa personală cu cea profesională în mod armonios, să caute soluţii pentru a evada dintr-un faliment emoţional iminent în care tocmai a fost lepădată. Bărbaţii au convingerea iluzorie că o femeie este incapabilă de a se acomoda multitudinilor de probleme apărute fortuit, că ele nu ştiu să-şi reorganizeze viaţa după standarde noi şi că nu vor putea face faţă cu succes unei vieţi solitare şi independente. 

        Mare greşeală! Cea mai mare care poate exista în concepţia unui bărbat! 

        Femeile nu sunt nici pe departe aşa. Femeile sunt vulcani neînţeleşi care erup când nu te aştepţi, femeile sunt sarea şi piperul unei relaţii, indiferent dacă puteţi şi vreţi să recunoaşteţi asta sau nu. Femeia este cea care poate şi ştie să salveze sau să înece o căsnicie, o poate înălţa sau o poate coborî, o poate manipula după bunul său plac, poate face dintr-un bărbat un om fericit sau, dimpotrivă, cel mai nefericit de pe pământ - acesta se numeşte controlul subtil al unei relaţii. Trebuie doar SĂ VREA. Dacă ştie să fie diplomată, dacă ştie să facă salturi peste prăpăstii, să fenteze, să se ascundă sau, din contră, să se arate când e cazul, atunci va reuşi. Dacă însă se va împiedica, cu sau fără voia ei, va fi un fiasco, dar chiar şi în această situaţie, o femeie nu va sta să plângă după un bărbat care a părăsit-o din cine ştie ce motiv (altă femeie, în marea majoritate a cazurilor, excluzând alcoolismul sau violenţa domestică care sunt cele mai debile şi mai primitive forme de manifestare a omului de grotă practicate de nişte alienaţi poposiţi dintr-o eroare catastrofală în aşezămintele omeneşti) şi nici nu-şi va pune capăt zilelor (Doamne fereşte!), decât dacă are ceva labil în psihic încă de dinainte şi nu conştientizează asta decât atunci când ajunge în faţa faptului împlinit. Aici, intervine educaţia de acasă care este decisivă, precum şi pregătirea profesională. O femeie împlinită profesional (fiindcă nimeni nu-i poate fura neuronii, ştiinţa, diplomele şi capacitatea intelectuală), se va refugia în muncă, îşi va găsi noi ocupaţii, îşi va face un amant pentru care e posibil să aibă ceva afecţiune sau nu, va progresa la locul de muncă şi va fi mult mai prudentă în relaţii. O femeie singură, care mai are şi copii, va renunţa cu bucurie la orice mascul mediocru ce-i va da târcoale şi îşi va revărsa dragostea naufragiată dar reînnoită sub altă formă, peste cei care-i poartă sufletul în eternitate: copiii, pentru că în ei îşi găseşte forţa de a merge mai departe, de a se ridica şi de a înainta în viaţă. Poate doar, din când în când, tangenţial, va cunoaşte bărbaţi (de regulă ancoraţi adânc în diverse relaţii mai mult nereuşite decât reuşite - căci dacă ar fi reuşite, ei nu ar avea ce căuta acolo) cu care va avea câteva nopţi pasionale sau câteva partide de sex flugare, pentru descărcarea energiilor negative, de o parte şi de alta, dar va evita să se implice emoţional, dat fiind faptul că ea ştie că partenerul de o noapte (două-trei) nu este cu nimic mai bun decât „fostul”, din moment ce se mulţumeşte cu firimituri de amor incert, nesigur şi neîmpărtăşit. Ea va vedea în partenerul efemer acelaşi rebel vânător în căutare de ceva nou ca şi „ex”-ul, cu un creier micşorat de hormonii ce dau năvală în faţa unui trup femeiesc, dar în esenţă cu aceeaşi animalitate lipsită de inhibiţii. 

        La capătul opus, aş putea spune că se mai întâmplă şi aşa-zisele abateri de la regulă, excepţii, pe care le putem numi cu uşurinţă minuni. Bărbaţi care au avut neşansa de a-şi uni destinul cu femei desfrânate, care nu au ştiut să-i aprecieze sau care, din prea mult respect vis-à-vis de partenera de viaţă, au ajuns să fie călcaţi în picioare, ironizaţi, batjocoriţi şi marginalizaţi de ea şi de cei din jur. Ei bine, în astfel de cazuri, se întâmplă cel mai adesea ca, dintr-o refulare lăuntrică, bărbatul respins să dorească o răzbunare tâmpă asupra noii persoane cunoscute, să se comporte cu respectiva total opus faţă de comportamentul cu „anterioara”, lucru cel puţin de neînţeles pentru cunoscuţi, cât mai ales pentru subiectul recent adus în ecuaţie - noua consoartă. De parcă ar avea ea vreo vină că „fosta” s-a dedat la deprinderi murdare sau comportament mârşav!! 

         Mare greşeală! A doua! 

        Părerea mea este că nu trebuie amestecată o viaţă anterioară cu o viaţă prezentă sau viitoare, fiindcă viaţa se succede pe capitole, de diverse foiletoane care au, e adevărat, ceva legături între ele, dar sunt totuşi atât de suverane. După cum cred că nimeni nu ar trebui să deţină controlul în nimic. La o căruţă, dacă se înhamă doi cai, trebuie să tragă amândoi, în egală măsură. Afară doar de faptul când unul dintre ei oboseşte, evident, şi atunci se presupune o pauză. Asta nu înseamnă să dai drumul cailor pe câmp, să alerge ca nebunii şi să se rătăcească unul de altul, să abandoneze căruţa, ba mai mult, să frângă osia. Greu sau uşor, ei vor trebui să rămână împreună, unul lângă altul, până îşi vor reveni, pentru o asigura mai apoi o călătorie armonioasă, completă şi sigură, până la destinaţie, până în ultima secundă a dansului marital. 

        Este adevărat că într-o relaţie/căsătorie/uniune consensuală - mai nou (sucombatul „concubinaj”), cred că cea care are cea mai mare influenţă este, într-adevăr femeia, pentru că ea percepe, în general (nu în special!), mai multe subtilităţi decât un bărbat, ea ştie instinctual cum să-l facă pe cel de lângă ea să se îndrăgostească, să se REîndrăgostească şi mai apoi, să-i ofere bărbatului ce-i populează zilele, clipe de neuitat atunci când îşi doreşte sau când îl doreşte. Fără ea, un bărbat va trăi debusolat, singur, trist şi fără împliniri, deoarece nu degeaba Dumnezeu a lăsat pe pământ două sexe, ci - conform Genezei - în a şasea zi a creat „bărbatul şi femeia”, apoi s-a odihnit. 

        Ar mai exista un caz aparte pe care nu l-am adus în discuţie până acum, fiindcă mi se pare ireal de coincident: atunci când un bărbat rănit întâlneşte sufletul pereche, o femeie rănită şi ea la rândul ei, şi atunci încep prin a se completa unul pe altul, evitând mai ales greşelile anterioare înfăptuite cu sau fără voia lor, când vor încerca să-şi refacă viaţa adăugându-se, înţelegându-se, iubindu-se, întregindu-se, inventându-se chiar, înlănţuindu-şi temerile, grijile, angoasele, refulările, dar şi plăsmuirea de noi speranţe, noi vise, noi concepţii şi noi viziuni asupra vieţii, asupra diverselor aspecte cotidiene, mai mature, mai profunde, mai binevoitoare şi nu în ultimul rând, mai chibzuite. Căci, avantajul maturităţii îşi are obârşia tocmai în înţelepciunea căpătată de-a lungul anilor, doar nu degeaba se spune că bătrânii sunt înţelepţi - ceea ce mi se pare perfect adevărat, fiindcă această înţelepciune derivă fix din experienţa vieţii şi nimic altceva. Acest caz mi se pare ideal, desăvârşit, ireal, poate chiar utopic şi muuuuuult prea rar întâlnit, dar totuşi, nu imposibil (cel puţin nu în cărţi sau în vise, că în realitate... ). 

        Ca o concluzie peste cele enumerate mai sus, mărturisesc că am constatat nu o dată că femeile, în adâncul sufletelor lor, au dat şi dau dovadă de o duşmănie mult mai puternică decât bărbaţii, în toate acţiunile pe care le efectuează, dacă vor. De asemenea, la polul opus, pot fi şi mame bune, partenere de viaţă devotate, surori fidele sau fiice iubitoare etc. Totuşi, se zice că bărbaţii sunt mai buni, mai calzi, mai tandri, mai iubitori - acest lucru fiind valabil doar atunci când iubesc cu adevărat, când vibrează prin toţi porii, când VOR acest lucru, când destinul le oferă ocazii atât de rare s-o demonstreze, poate o dată sau de, cel mult, două ori în viaţă. În inimile lor poate exista un ocean de gingăşie care se va revărsa ca un tsunami asupra femeii alese, dacă ea va şti cum să-l facă să-i arate acest lucru. 

        Deci, indiferent cât de opuşi pot fi, femeile şi bărbaţii convieţuiesc încă de la începuturile vieţii pe pământ, în armonie sau discordie, mai bine sau mai rău, cu dragoste sau fără, fiindcă şi în acest caz se aplică una din legile fizicii: opusele se atrag, aşa cum bine afirmă savanţii că suntem făcuţi din praf, pulbere şi stele, precum Universul. 

        iunie 2012