Ascensiune

autor Roryta

Prin frunzele-arămii se-ntinde tainic dorul,

Și-n stelele din versuri mă-nalț, eu, scriitorul,

Din ramuri arse curge lumina către mine,

Un Univers ce naște destine din destine.

Pe ape de tăcere se leagănă visarea,

Și-n sângele fierbinte tresaltă așteptarea,

Un pas mai sus de moarte, un pas spre nemurire,

Se naște iar în mine chemarea spre iubire.

În geana unei toamne se-aprind eterne focuri,

Și orizontul mut e-ntunecat pe-alocuri

Deasupra mea se-ntinde o scară nevăzută,

Pe care doru'-și urcă lumina absolută.

Îmi strâng în pumn o rază căzută dinspre stele,

Și-n ochii mei se-aprind speranțe-n toate cele,

Pe tâmple simt cum curge o ploaie de-nserare,

Când sufletul mi-e abur, mereu spre înălțare.

Cuvintele-n tăcere devin chemări de rugă,

Sunt un poet acum și nu mă simt o slugă

Prin umbrele căzute urcăm din nou în vise,

Lăsând în urmă clipe, dezamăgiri ucise.

În Raiul cel înalt, unde tăceri se frâng,

Și unde curg izvoare ce-n stele se răsfrâng,

Vom fi din nou lumină, având aceeași soartă,

În toamna care vine cu frunza ei cea moartă.

Ce domolire fină se naște-n sfânt altar

Când între ceruri albe se-aprinde un hotar

Cu Dumnezeu din stele ce dă un colț de Rai

În poezia vieții cântată-n dulce grai.

septembrie 2025