No comment

No comment

Rănile care nu se văd

 
autor Roryta

În mine stă tăcerea sub cerul ei stingher,

Un freamăt ce se-ascunde în vechiul lui ungher

Sub zidul dintre noi rămâne doar iertare,

Și-ntr-o tăcere-adâncă mă-nalț acum spre soare.

În nopțile adânci se naște-un dor nestins

Privirea ta mă arde în sufletul meu stins

Un adevăr mă poartă spre tine-n infinit

Și cred mereu că ești în timp nemărginit.

Sunt călător pribeag ce-și plânge veșnic soarta

Sunt un poet tăcut, certat chiar și cu arta.

Tu unde-mi ești, iubito, să te respir în mine

Acum, când strig spre tine cu sufletu'-n ruine?

De ce mă doare-n piept ca după un infarct?

De ce n-am încheiat al vieții nostru pact?

Să plec din drumul tău, unde-ntre noi e-un zid

Și-n veci să nu mai simt cum visul mi-l ucid.

noiembrie 2025

Vocea care s-a întors acasă

 

autor Roryta

Cu curaj am pășit spre lumină,

Și-n fiecare pas speranța strălucea,

O chemare veche răsuna deplină,

Iar în suflet reîntregirea se zărea.

Fiorul vântului aduce o taină,

Și umbrele se sparg în lumina albă,

Vocea-mi spre zări se înalță,

În valul cel mut și marea cea calmă.

Fiorul nopții m-a dus spre uitare

Și umbrele se lasă în noaptea senină

Doar stele răsar în mare depărtare

Găsind în suflet o pace divină.

noiembrie 2025

Lacrimi în balanță

autor Roryta

Te caut iar în nopți cu sufletul aprins,

Îți simt iubirea caldă care pătrunde-n mine,

Și dorul mă cuprinde în vid și în abis

Iar lacrimile-mi cad în nopțile divine.

În gând te port mereu, ești steaua mea din cer,

Și pașii tăi răsună în inima mea plină

Când ești așa departe aș vrea mereu să sper,

Că vocea ta îmi sună în suflet cristalină.

Privirea ta aprinde o stea ce nu se stinge,

Și orice teamă piere când vii așa spre mine

Și când tăcerea vie spre tine mă împinge

Se naște-n dor lumina în nopțile senine.

În lacrimă îmi ești și plouă peste vis,

Când umbra se transformă în veșnicul sărut

Și tot ce s-a pierdut renaște în paradis

În Raiul cel mai sfânt adesea nevăzut. 

Cu tine timpul curge într-o iubire pură ,

Și sufletul se-nalță spre clipe ce ne-adună

Se-mpletesc în noi lumini ca o măsură

Și fiece secundă devine o cunună.

Când umbrele mă prind și noaptea se destramă,

Și-n lacrima balanței se cântăresc minuni

Sunt suflet renăscut ce-n paradis mă cheamă

Să fim doar împreună ca doi smintiți nebuni.

Rămâi cu mine-n suflet în aerul din tine,

Mă balansez fierbinte între suspin și dor

Ca o balanță-n lacrimi ce iarăși va să vie

În viață iar să simt iubirea în fior.

noiembrie 2025

Toamna în care am respirat altfel

 
autor Roryta

În abur cald se naște-un început,

Și-n echilibru se întind iar pașii

Un freamăt blând în mine s-a făcut,

Când noaptea se coboară dintre aștri.

Pe drum curgea tăcerea ca un lut,

Iar vântul lin își țese al său zbor

Din geana serii aburul temut

Mă împresoară-acum în lacrimă și dor.

Simțeam pe drum un tainic început

Care răsare-n valuri de lumină

În fiecare frunză ce-a căzut

Era un freamăt mut dintr-o tulpină.

Așa am respirat atunci altfel,

Când toamna-mi da din abur începutul;

În mine a tăcut un dor rebel,

Ce-a prins în freamăt liniștit trecutul.

noiembrie 2025

În tăcere iubirea se aude mai clar

 

autor Roryta

În inimă răsună iar un dor,

Lumina strălucește mai ușor.

Am un curaj și-o foame de iubire,

De visul meu în veșnica trăire.

În freamăt lin se nasc cuvinte mute,

Și-n minte-atâtea vrute și nevrute

Iar zori de rouă ne ating obrazul,

Ce se prelinge-ncet pe tot grumazul.

Iubirea cea tăcută iar ne cheamă,

Și ne-nsoțește-n suflet fără teamă

În inimă se-ntinde-n veci speranța,

Și nu mai simt în suflet iar distanța.

noiembrie 2025

No comment

 

Pentru poezia Între tăcere și stele - 11.11.2025

No comment

 

No comment

 

No comment

Dincolo de oglinzi

 

autor Roryta

Te caut printre visuri în ploaia ce nu tace,

În freamătul de frunze şi-n noaptea care zace,

În pasul care trece și-n clipa ce se frânge,

În tot ce nu se spune şi unde nu se-ajunge.

Te simt plutind prin aer în liniștea pustie,

În timpul care plânge și care nu se știe,

În dorul ce mă strigă și nu mai are loc,

În lumea asta crudă de dor şi nenoroc.

Te chem din depărtare cu glasul meu de floare,

Cu mâinile întinse și inima ce doare,

În drumul către tine se stinge orice frică,

Căci simt cum iar iubirea în mine se ridică.

În dulcea mea oglindă e chipul tău senin,

În el se contopeşte un vechi și blând destin,

Acolo se adună tăceri și primăveri,

În viaţa mea apusă de multele plăceri.

Coboară iar în mine o patimă ce doare,

Și dorul meu te strigă din mările stelare,

Pe țărmul unei clipe rămâne-un semn tăcut,

De parcă veșnicia din tine nu m-a vrut.

Și dacă ne desparte un pas, un dor şi un cuvânt,

Eu tot în tine ard și tot în tine cânt,

Căci lumea se destramă, dar noi rămânem vii,

Prin fiecare vis sfârşit în zeci de mii.

Eu sunt oglinda vie din mine şi din tine,

Căci tot ce străluceşte în lună şi-n stelele divine.

Făcutu-m-am o sferă din clipa de acum,

Spre nesfârşit mergând mereu pe sfântul drum.

Hai să ne contopim în vise şi în astre

Să fim un început în versurile noastre

Şi dincolo de-oglinzi să ne primim lumina

Ca-n Rai să fim o sferă, acum şi-ntotdeauna.

noiembrie 2025

Toamna în care am învățat să tac

 

autor Roryta

Pe frunza toamnei stau și-mi scriu destinul,

Cu dorul vechi ce-mi bate-n piept suspinul.

Oglinda nopții-mi spune iar că pier,

Și că-n tăcere se-ascunde-un adevăr.

Pe cerul stins lumina s-a retras,

Și vântul poartă clipele ce-au ars.

Din ram coboară umbre fără rost,

Că doar iubirea este tot ce-a fost.

Tăcerea mea se-așază peste drum,

Ca un covor de frunze dus pe fum.

Și-n ochii reci ai lumii mă desfac,

În toamna-n care-am învățat să tac.

Mi-e dor de tine-n fiecare seară,

De glasul tău, oglindă solitară.

Dar nu mai chem nimic, nu mai aștept,

Doar frunza cade-n mine, lin și drept.

În mine-i pacea care nu se spune,

Și dorul ce rămâne fără nume.

Un adevăr atât de trist și care doare,

În el se sting iubiri fără chemare.

Și totuși simt sub piele-un fir de viață,

Un mugur mic ivit la suprafață

Care mă-ndeamnă iarăși să mai tac

În lumea asta rece fără leac.

noiembrie 2025

No comment

No comment

 

Roi de fluturi

 

autor Roryta

În zori de dor, când cerul plânge-n flori de lună,

Se-nalță-n mine roi de fluturi, împreună,

Din gândul tău îmi bate-n piept, fără pricină,

O dulce adiere ce nu se mai termină.

Îi simt cum mi se-așază-n piept, ca o chemare,

Și-mi bat din aripi fluturi albi venind din zare,

Și-n clipa când îți spun pe nume, se-nfioară,

Roiul întreg și dragostea care din mine zboară.

Coboară-n mine aripi calde, de lumină,

Și-mi mângâie, în taină, inima străină,

De parcă-ar ști că tot ce sunt e doar chemare,

Spre tine, dor aprins din veșnica mea zare.

Ah, câți fiori în piept se nasc, când te gândești,

Că roiul tot se frânge-n umbre omenești,

Dar fiecare fluture ce-și arde-n zori aripa,

Rămâne-n tine, dragul meu, pierzându-și clipa.

E-un dans de aripi peste sufletul ce plânge,

Și tot ce nu e viu în mine iar se frânge,

Căci dragostea-i o boare blândă, fără margini,

Ce-și face cuib în versuri albe și pe pagini.

Și dacă într-o tăcere grea te voi chema,

Să știi că-n fluturi s-a ascuns inima mea,

Și în fiecare zbor pierdut spre infinit,

E visul meu ce-n stele s-a dus la nesfârșit.

Căci, dragul meu, când sufletu-mi se frânge-n zare,

Rămân în el doar fluturii și-a mea chemare,

Și-n roiul lor ușor, de doruri risipite,

Trăiesc ades iubiri eterne, negrăite.

octombrie 2025

                    Youtube

                                  Facebook

Între tăcere și stele

 

autor Roryta

Pe valuri de lumină îți caut iar privirea

Și-n ochii tăi căprui citesc iar nemurirea

În universu'-ntreg ești cântec de iubire

De îngerii în cor tresar a proslăvire.

Oh, dragul meu iubit ce-mi scormonești în suflet

Am obosit în gânduri mereu de-atâta umblet

Îți simt căldura moale ce vine către mine

Și stelele-mi sunt dor cu străluciri divine.

Când te respir în noapte adeseori cu teamă

În universuri mute ce tainic se destramă

Eu îmi adun în lacrimi dorința arzătoare

De-a fi mereu în tine, măcar ca scriitoare.

În fiecare vers și în fiecare glastră

Am îngropat adânc mereu iubirea noastră

Și trebuie c-a fost pedeapsa mea supremă 

Să te iubesc nespus ca sfânta ce blestemă.

Război prin paradis, război chiar și în gânduri

În lacrimi care curg pe foi și printre rânduri

Frumosul meu iubit venit din alte sfere 

Mi-e sufletul zdrobit de dor și de durere.

Că ne-am născut tardiv și desincronizat

Nebuni pierduți prin Rai care au cutezat

Să vină iar prin lume, să curgă iar în ploi

Printre iubiri profane ce zac acum în noi.

De ce-am venit acum, când totul a trecut

De ce nu ne-am iubit doar când a trebuit?

Ești malul care stă, iar eu sunt valul tău

Și te cuprind în brațe pe tine, dragul meu.

Iubitul meu din suflet, din lume și din vise 

Din versurile mele de multe ori nescrise

Te voi iubi fierbinte ca inima să-ți scot

Din temnița cea rece, din lanțuri dacă pot.

                               octombrie 2025

                          YouTube

                                    Facebook