No comment

 

Zorii care miros a poezie

autor Roryta

Se-nalță-n abur dimineața,

Și-mi curge dorul pe podea,

În mâini îmi tremură viața,

Și-n ceașcă-mi freamătă-o cafea.

Tăcerea-i caldă și subțire,

Se-ntinde-n aer ca un nor,

Pe buze crește o iubire,

Un zâmbet se preface-n dor.

Și totul pare o poveste,

Cu zorii moi de catifea,

Cuvintele devin mirese 

Zorii ce miros iar a cafea.

Și-n clipa albă ce se-ntinde,

Din ochi mi se aprinde-un nor,

Se face vis ce nu se stinge,

Din zâmbet, abur, dor cu dor.

octombrie 2025

Numai tu, doar tu

 

autor Roryta

Pe norii de argint ce zboară înspre tine

Mi-e lacrima în gând și dorul în suspine

Apusul îmi vorbește în suflet și în minte

În întrebări nespuse, dar și în necuvinte.

Sub cerul plin de foc, mi-e dor să te ating

Cu brațele întinse și trupul să ți-l strâng

Iubitul meu de ieri, de azi, dar și de mâine

Tu arzi mereu în foc și-n stelele din mine.

Doar tu și numai tu îmi răscolești iubirea

Când mă cuprinzi în gând și îți ferești privirea

Sunt lacrima ce curge mereu pe chipul tău

Iar tu îmi ești lumină direct din Dumnezeu.

Sub pleoapele de seară se-aprinde cerul mut

Și taina mea se pierde în dorul tău tăcut.

Îți simt chemarea-n sânge, un vis nemărginit

Iar lumea-ntreagă pare un drum spre infinit.

Iubitul meu frumos, doar tu îmi ești în suflet

Pierdutele atingeri ce se transformă-n urlet

Sunt aer ce destramă tăcerile din mine

Pe valuri de lumină din serile senine.

Ești numai tu, iubire, în luna de pe cer

Pe care-aș vreau mereu în dar să ți-o ofer

Pe buzele de stele ce le privesc flămândă

Simt chin nemărginit, o veșnică osândă

Că nu ești lângă mine, să te cuprind în vise

Și nici măcar în versuri, de un poet ucise

Te plimbi prin univers și zbor mereu spre tine

Splendoarea ta rămâne etern ascunsă-n mine.

octombrie 2025

Iubirea

autor Roryta

                 Ah, VIAȚĂ!! 

                 Ce este ciudat oare în viața asta?

                 De fapt... cred că nu am pus bine întrebarea.

                 Care este cel mai ciudat lucru? Care este paradoxul vieții noastre, cum spunea Octavian Paler.

                 Nu faptul că ne culcăm prea târziu și ne sculăm obosiți, nu faptul că râdem prea puțin, că strângem averi ori că avem case din ce în ce mai mari și suflete din ce în ce mai mici. Personal, n-aș spune asta. Ori poate că și asta. Poate că Octavian Paler a avut dreptate într-o anumită direcție. Nu aș avea grotesca nebunie de a pune la îndoială cugetarea sa, nici pe departe.

                Pentru mine însă, paradoxul, nu al vremurilor noastre, ci al tuturor vremurilor, din existența noastră placentară, poate chiar din supa primordială a universului întreg, înainte de a ne naște, este faptul că fugim toată viața nu de moarte, cât mai degrabă de propria viață.

               Pentru mine, această existență în care mă mai învârt și în care încă respir, mi se pare un miracol prin ea însăși, fiindcă ea reprezintă unica șansă de a fi, din miliardele de șanse de a nu fi fost, cum spunea domnul profesor Dulcan.

              Ori poate că nici acesta nu ar fi un paradox catastrofal, cât mai ales faptul că fugim de... 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞. De acest uriaș sentiment pe care-l simt uneori inundându-mi ființa și în fața căruia nu pot și nici nu vreau să tac în această viață de multe ori prea searbădă și neordonată.

                 𝐈𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞𝐚, în esența ei, e ca o lumină care se strecoară în fântâna adâncă și întunecată a zilelor noastre prea grăbite pentru a mai respira dragoste.

             Ne privim în oglindă și ne speriem de intensitatea ei, de lumina, candoarea și ondulațiile ei ce se aștern pe drumul nimicniciei noastre, strălucind pe cărarea pe care mergem. Și în loc s-o îmbrățișăm, în loc să ne deschidem sufletul, brațele, sufletele și inimile și s-o primim cu bucurie, nu facem altceva decât să ne ascundem de ea, pitindu-ne în spatele orgoliilor de orice fel, în spatele unei sfieli nejustificate, umblând pe din dos în vârfurile picioarelor, ca nu cumva să ne simtă cineva.

            De ce-am fugit de iubire?

            De ce-am fugit de frumosul din noi?

            De ce nu privim cât de repede scârțâie timpul în clipele cerșetoare pe marginea vieții?

            De ce avem umbre închise în sufletele noastre și ne îmbrăcăm în gheață, ferecând în inimă acest giuvaier al propriei vieți, dăruit cu atâta generozitate de însuși Dumnezeu?

            Unde am greșit când am dănțuit prin praful cotidian și sordid al apusului din noi?

            De ce nu ne dăm voie să zburăm în spirit, de ce nu ne inundăm plămânii cu aerul dulce și suav al dragostei care ne poate învălui armura propriei tristeți și să nu mai permitem să ne ofilim acel EU sfânt din adâncul ființei noastre?

            Să ne dăm voie să fim perforați de lumină în inimi, în sufletele hașurate de stres, de dor, de neiubire!

            Boala secolului.

            Neiubirea.

            Teama de vulnerabilitate, teama că poți fi considerat slab dacă iubești.

             Așa. Și? Ce dacă ești considerat slab? Ești om, nu stâncă. E uman. Îmi dau voie să fiu vulnerabilă. Îmi dau voie să fiu slabă și chiar îmi doresc asta. Detest să afișez perfecțiunea, să vreau să fiu altfel decât sunt, să iau la braț neautenticitatea și să concubinez cu ea crezând că-i normalul.

            Nu. Ei bine, nu. Refuz acest alint fariseic. Nu ăsta e normalul și nu asta vreau să fiu.

            Vreau să fiu liberă, vreau să fiu imperfectă, vreau să fiu vulnerabilă, să am slăbiciuni pe care mi le asum, desigur. Nu sunt vreun zeu, nu sunt Dumnezeu.

            Sunt parte din stele, sunt parte dintr-un suflet, uriaș poate, sunt respirație între vieți, unele mai bune, altele mai puțin bune. Și-mi permit acest lux: de a fi nedesăvârșită. Pentru că tocmai în asta constă frumusețea, măreția, lumina și iubirea. În imperfecțiune poate. De ce?

             Pentru a-i da Lui ceea ce trebuie dat: perfecțiunea, iubirea, iertarea și, mai ales, viața asta toată, nemuritoare, ori poate că muritoare.

                𝐃𝐞 𝐒𝐮𝐬 𝐢̂𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐬𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐀𝐋𝐓𝐅𝐄𝐋.

             Vreau să fiu lut în mâna Lui, să mă modeleze, să mă dau cu capul de pereți ca să-mi pot flexa genunchii și să cad a rugă, a comuniune dintre creat și Creator. E uman, e benefic, e magic: să mă las modelată, să devin plastilina Lui preferată, să facă din mine ce dorește, ca astfel să pot fi atinsă uneori de iubire, în loc de neiubire, de iertare în loc de neiertare, de lumină în loc de nelumină.

            Să fiu pulberi și stele, să pot să ajung cât mai departe în visul meu, în zborul sufletului prin Cosmos, spre necuprins.

            Oameni buni, nu fugiți de iubire, nu fugiți de frumusețea din voi, nu fugiți de vulnerabilitate. Ea face parte din acest drum minunat pe care-l numim atât de frumos: VIAȚĂ!

              octombrie 2025

No comment

Tabăra de la capătul dorului

 

autor Roryta

Sub pădurea tăcută departe de lume,

Se-aprinde un foc ce nu are nume.

Din jarul lui roșu se-nalță mereu

O tainică șoaptă, un vechi ecou.

Pe trunchiuri de vise se-așază tăcerea,

Se leagănă-n frunze blândă durerea.

Din umbre se naște o poezie,

Ca roua din iarbă, ca o magie.

În inimă-mi bate clipa cea vie,

Cu dorul ce arde în orice făclie.

Și simt că-n lumină, și simt că-n noroi,

E tabăra dorului, un foc între noi.

octombrie 2025

Sub umbrela unui apus ruginiu

 

autor Roryta

Sub umbrela unui apus ruginiu,

Trece-un vânt ce suspină târziu,

Pe-o frunză se-oprește ușor,

Un veșnic suspin de dor.

Se-aud printre ramuri șoapte,

Ca vise pierdute în noapte,

Iar blânda lumină se-ascunde,

În umbrele adânci și profunde.

Rămân lângă tine tăcut,

Și știu că nu-i totul pierdut,

Căci dorul, și vântul, și clipa,

Ne leagă sub cer cu aripa.

octombrie 2025

Mi-e dor de tine din nou

autor Roryta

Mi-e dor de tine-n miez de noapte, când stelele-s în zbor,
Când luna varsă peste gânduri lumină și fior,
Când brațele-mi, rămase goale, te caută-n tăcere
Și glasul tău se-ntoarce-n șoapte, duioasă adiere.

Mi-e dor de ochii tăi căprui, ca toamna-n asfințit,
De zâmbetul ce-mi răscolea tot cerul meu trudit,
Mi-e dor de tine cum ți-e dor de viața unui vis
Și dorul meu, în lipsa ta, devine spin în paradis.

Mi-e dor de glasul tău domol, de-al inimii murmur,
Ce-mi liniștea furtuni din piept pe cerul meu obscur,
De pașii tăi ce răsunau în liniștea din mine
Ca niște clopote de nor, bătând spre zări senine.

Mi-e dor de tine și atunci când te visez aproape,
Când chipul tău se-mbracă-n lună și-mi șoptește-n pleoape,
De mă trezesc cu ochii uzi, cu buze de cuvânt,
Strigând spre cer că te iubesc cu tot ce ești și sunt.

Mi-e dor să țin în palme strâns lumina dintr-o stea
S-aud cum pasul tău răsună pe-alei de catifea
Și tot ce n-am putut să-ți spun se stinge-n univers
Rămân cu dorul meu arzând, înfășurat în vers.

iunie 2025

Tricolor

 

autor Roryta

Se leagănă pe munte-n vânt ușor

Un steag cu trei culori, e-o poveste,

Albastrul blând, cu dor nepieritor,

Și galben, grâul copt ce-n soare crește.

Roșul, ca focul vechi ce n-a murit,

Ce arde-n piept cu lacrima din vreme,

E semnul celor care s-au jertfit

Și-au scris în el dureri supreme.

Nu flutură doar sus, în înălțimi

Ci și-n tăcerea mamei din pridvor,

În mâinile bătrâne, printre spini,

În dorul dus de fiul călător.

Eu trei culori le scriu sub jurământ,

În versul meu și-n raza milenară

Mândria mea în gânduri și cuvânt,

Eternă, vie dragoste de țară.

iunie 2025

                             Facebook                                 

                               Youtube

No comment

 

Toamna asta

autor Roryta

Ne frângem în toamnă și în vechea tăcere

Pe străzile pustii ne pierdem acum fără glas

Prin noi se strecoară o suavă plăcere

Până-n ultima clipă, până-n ultimul ceas.

 

Oh, Doamne, iubito, ce iubire divină

Îmi poartă iar sufletul spre cerul înalt

În viața-mi pustie simt aceeași lumină

Sunt un smintit rătăcit  luat acum cu asalt.

 

Să ne-mbrăcăm cu frunze-n vise efemere

Și toamna aceasta să ne fie doar o rugă

În eter să ne umplem cu-aceleași mistere

Și-n patimi adânci care acum ne subjugă.

 

Iubito, aș vrea să-ți fiu doar un cântec de dor

În aerul nopții s-ascult în gând șoapta ta

Și cu tăceri de lumină să fiu un cocor

Care cu aripi întinse spre Rai va zbura.

 

Am reușit să m-apropii de dumnezeire

Atunci când în inimă îți fac mereu loc

Emoția din suflet e-o sfântă unire

În flacăra iubirii izvorâtă ad-hoc.

 

Să rătăcim, iubito, prin frunzele grele,

Când ploaia se va sparge pe tâmple încet,

Și timpul ne-nghite cu umbre rebele,

Dar noi ne iubim mai adânc, mai complet.

 

În noaptea târzie când vântul ne cheamă,

Mi-e dorul un foc ce nu vrea să se stingă,

Te strâng lângă mine, și-i pace, și-i dramă,

În ziua cea scurtă și noaptea cea lungă.

octombrie 2025