Unde mă situez în relația cu Dumnezeu? Nu e vorba că nu mă mai pot ruga. Nu. Și nici dacă Dumnezeu mă primește sau nu.
Este vorba de ceva mult mai profund. Este o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme și asupra căreia mă aplec mereu și mereu: nu cumva Dumnezeu nu există și totul e doar în mintea noastră? Nu cumva fiecare își construiește propria poveste, propriul scenariu și totul este doar o himeră? Dacă totul nu e decât proiecția minții noastre? Dacă totul nu e decât un balon de săpun care se sparge mai devreme sau mai târziu, odată cu dispariția noastră?
Unde ne ducem când ne ducem? Mai mergem undeva după ce trecem sau ne oprim și asta a fost tot? Nu cumva există un început și un sfârșit aici și doar aici și nicăieri în altă parte? Nu cumva mintea noastră încearcă, din disperarea pe care ne-o dă inexistența, să scornească un film imaginar despre viața de după moarte, despre Dumnezeu, despre oamenii dragi decedați înainte, tocmai pentru a atenua șocul dispariției, pentru a îndulci teama morbidă de a părăsi această lume de tot, definitiv?
Dacă tot ce se întâmplă în momentul morții nu e decât rodul minții noastre? Al cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții, a tot ce am citit sau poate am auzit sau am văzut? Dacă, de fapt, noi l-am creat pe Dumnezeu și am perpetuat asta de-a lungul generațiilor, din frica morbidă de necunoscut?
Ce garanții avem că mai există ceva după ce facem Marele Pas spre Necunoaștere?
Lăsând la o parte religiile, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv vorbind, ”argumentează” preoții, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv, ”argumentează” cei care trec prin anumite episoade la limita dintre viață și moarte, poate cineva din lumea asta mare să dovedească, cu subiect și predicat, că Dumnezeu există? Eu nu cunosc pe nimeni care să fi putut demonstra asta în mod incontestabil. Și atunci?
M-a frământat și mă frământă întrebarea asta suficient de mult cât să-i spun duhovnicului meu că încep să am mari îndoieli că Dumnezeu există și că ajung ușor-ușor că nu mai cred în El deloc, spre deziluzia ori poate nefericirea mea ori poate spre marea mea pedeapsă terestră.
Duhovnicul meu, un preot care nu se teme de întrebările incomode, mi-a răspuns zâmbind: Aurora, Dumnezeu există, indiferent dacă noi credem în el sau nu. Frumos răspuns, dar total incomplet. Pare un șablon decupat din experiența cu mărturisirile oamenilor, nicidecum ceea ce caut eu cu adevărat.
De fapt, întrebarea mea e mult mai profundă și cred că are o dimensiune personală construită pe o oarecare durere, fiindcă ceea ce doresc eu să scot în evidență este altceva: 𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭ă 𝐯𝐢𝐚ț𝐚 𝐚𝐦 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐂𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨?
Pentru mine Dumnezeu nu este un obiect de studiu. El reprezintă centrul în jurul căruia am încercat să înțeleg lumea, să înțeleg frumosul, suferința, chiar și scrierile mele. Dacă acest centru s-ar prăbuși, aș simți că se clatină mai mult decât o idee.
Problema nu e asta, că Dumnezeu există indiferent dacă noi credem în el sau nu, cum mi-a spus duhovnicul. Cred că marea problemă este alta: aș vrea să cred că el există indiferent de credința mea, dar eu nu am nicio certitudine. Ca să cred că el există indiferent dacă am credința asta sau nu, asta ar însemna din start să recunosc totuși existența lui. Și atunci îndoiala nu și-ar mai avea rostul, fiindcă aș nega o certitudine care deja există și deci ar fi un nonsens. Îndoiala apare înainte de certitudine, nu după ea.
Ce înseamnă să am dreptul să spun ”știu”?
Dumnezeu este cazul concret despre care îmi tot pun întrebările, iar cea mai mare întrebare de fond este despre cunoaștere, adevăr și despre criteriul după care un om poate spune fără să se amăgească ”Acesta este adevărul.”
Îndoiala poate fi o încercare dureroasă, dar nu este lipsă de onestitate. Dimpotrivă, uneori apare pentru că omul refuză să se mulțumească cu răspunsurile facile.
Dacă Dumnezeu nu există, atunci universul există fără un Creator personal. Atunci religiile ar fi creații omenești, iar rugăciunea nu ar avea un interlocutor. Dacă Dumnezeu există, atunci exact opusul este adevărat. Cred că din păcate pentru mine, îmi pasă mai mult de adevăr decât de confort. Dacă Dumnezeu există, nu cred că adevărul îl poate amenința. Dacă nu există, atunci tot adevărul este cel pe care merită să-l căutăm.
Am căutat, în toți acești ani, să-l aflu cumva pe Dumnezeu. Desigur că asta nu dovedește existența lui, dar mi-a oferit șansa de a nu avea o credință de împrumut. Între cele două fraze: ”Dumnezeu există.” și ”Dumnezeu nu există.”, aș alege prima frază, indiferent de consecințe, dacă ar fi să fie un răspuns absolut sigur și asta pentru că îmi doresc ca el să existe. Nu doar ca idee, ci pentru că ar însemna că iubirea, dreptatea, speranța și căutarea au un fundament real.
Faptul că îmi doresc ca Dumnezeu să existe, nu înseamnă că el există. Dar nici că nu există. Tocmai aici este incertitudinea, pentru că nu spun ”Cred fiindcă îmi convine.”, ci ”Vreau să fie adevărat, dar mi-e teamă că nu este.”
Dacă, prin absurd, aș avea în față toate argumentele filosofice pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu și ele ar rămâne, în final, echilibrate, nu cred că aș spune că voi trăi după ceea ce consider în mod sincer, că este cea mai bună explicație, chiar dacă nu am certitudine absolută. În niciun caz. Aș spune mai degrabă că nu pot crede fără certitudine, pentru că eu nu cer o mărturisire, ci o convingere. Când spui CRED deja te situezi în incertitudine. Pentru mine verbul ”a crede” a ajuns să însemne ”nu știu, dar sper”. Dar eu nu vreau Iluzia, nu vreau Jocul, nu vreau Himera ori Visul. Eu vreau Adevărul, vreau Convingerea, Garanția.
Știu că unii se întreabă dacă nu cumva totul e un vis. Și eu m-am întrebat adesea. Nu cumva suntem într-o simulare? Nu cumva percepțiile sunt înșelătoare? Da. Chiar așa fiind. Să zicem că totul e himeră, că trăim într-un Matrix. Puțin îmi pasă. Eu vreau ca în Matrixul meu să fie adevăr. Atât timp cât nu cunosc o altă realitate, atât timp cât eu personal, trăiesc într-o realitate limitată tridimensională, ”în cercul nostru strâmt”, eu aici doresc adevărul, aici doresc certitudinea, siguranța, confirmarea, dovada. Nu în alte dimensiuni despre care nu doar că nu știu, dar nici măcar nu mi le pot imagina din moment ce nu am auzit vreodată.
Aș spune mai degrabă că e o problemă de epistemologie: cum știm că știm? Și mă întreb: care este criteriul prin care disting adevărul de iluzie? Caut același tip de certitudine pe care îl am atunci când spun: ”Eu exist.”
Mi-e teamă de autoamăgire.
Nu-l refuz pe Dumnezeu. Refuz să mă mint.
