30 decembrie 2020 | By: roryta

Curcubeu lunar



autor Roryta 

 

Un vânt suav de primăvară
Și-un tainic răsărit de Lună
Face ca cerul să tresară
Și noaptea să i se supună.

E liniște în crengi și-n vise
Și-un curcubeu seducător
Porni spre Luna ce-l oprise
În jurul ei, fermecător.

-Tu, legământ frumos și sfânt
Făcut de Însuși Dumnezeu,
Fii mie acoperământ
Și mă-mpresoară tot mereu.

Frumos, rotund, multicolor,
Ca să se minuneze Omul.
Să fiu regina nopților.
Te rog, fă-o pe gentilomul!

Și se opri la ruga ei,
Și-o-nvălui cu drag și dor:
-În noaptea asta de mă vrei
Voi fi pe cer al tău decor.

În brațe te cuprind și strig
Oh, Luna mea cea minunată
De vânt, de ploaie și de frig,
Tu astăzi vei fi apărată.

Ce minunată simbioză
Natura cea miraculoasă
Vie metamorfoză
Grozavă și spectaculoasă.

Ești o pictură-ncântătoare
Penel divin și talentat
Tablou în prag de sărbătoare
De Dumnezeu atent pictat.

Și-un halo magic se formează
De pe pământ să-l tot admiri
În jurul Lunii stă de pază
Precum în Univers, doi miri.

                             Cristea Aurora - decembrie 2020

20 decembrie 2020 | By: roryta

Cadoul perfect

 

autor Roryta

Din vremuri de demult, apuse, neuitate,
Dintr-o trăire sfântă, dulce solemnitate
Fost trăitor în Rai și renegat de Duh
Suflet orbecăind adesea prin văzduh.
 
Un Om își plânge viața, pierdutul Paradis
De mii de ani fiind un chinuit proscris
Și într-o rugă vie, mereu neîntreruptă
Cu demoni și cu patimi în permanentă luptă.
 
Adamul cel dintâi, fatalul păcătos
Cel ce s-a lepădat de Dumnezeu Hristos
Trăiește acum în noi, așa cum s-a prezis
Cu toată slăbiciunea  și tot ce-i interzis.
 
Fiu neascultător, de-a lungul și de-a latul
Împrăștiind voit pe-ntreg pământ păcatul
Vei înțelege oare, cândva, în astă viață
Să nu fii neclintit, cu sufletul de gheață?
 
Să ai acea căldură, să plângi ce ai pierdut
Să te împaci cu toți, să nu fii iar căzut
S-ajungi să fii un dar lui Dumnezeu cel bun
Un glob de aur sfânt din bradul de Crăciun.

                           Cristea Aurora - decembrie 2020


06 decembrie 2020 | By: roryta

De ce?

 

autor Roryta

De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea

De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea

De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise

Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?

 

Suntem doar fire de nisip pe plajele uitate

Perfecți în lăcomii și pofte, crudă infirmitate,

A neputințelor lumești și-a zilelor sordide

A slăbiciunilor cumplite și-a vitejiilor stupide.

 

De ce ne ținem dinții strânși când ura ne-mpresoară

Și ne crucificăm voit pacea interioară

De ce ne credem mai frumoși, mereu strălucitori

Când știm, de fapt, atât de bine că suntem muritori?

 

Suntem fărâme-n Univers, suntem mici siluete

Umbre-neant ce trec grăbit prin căi și prin comete

Nici n-apucăm să ne aprindem ca o scânteie vie

Că ne și stingem imediat încă din temelie.

 

De ce ne amăgim amarnic în țarcul nostru mic, meschin

Crezând că totul e sclipire și viața toată un festin

De ce-am uitat să fim gingași, să dăruim iubire

Și am fugit de slăbiciuni, sporind în risipire?

 

Atât de multe întrebări și tot atâtea remușcări

În ale noastre clipe rare de palide-ncercări

Să ne răspundem cu blândețe și cu înțelepciune

Că viața noastră toată e simplă deșertăciune. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020



05 decembrie 2020 | By: roryta

O poezie

 


autor Roryta

O poezie e un cânt al iubirii

Un vis, o speranţă, un dor

O taină a desăvârşirii

Talentului de creator.

  

O poezie e lacrimă-n cer

E rugăciune şi sfântă chemare

Prin lume un vechi mesager

Miracol şi rază de soare.

 

O poezie e serviciu divin

Un necontenit legământ

E liturghie şi stih şi suspin

Adus din înalt pe pământ.

 

O poezie e-o uşă spre Rai

Magie, mister, gingăşie

Binecuvântat, dulce grai,

Legendă şi duioşie.

  

O poezie e filă de viaţă

În suflet o desfătare

O lecţie care se-nvaţă

Minune şi încântare.

 

O poezie e vioară din aur

Un sonet, un palid mister

O formă suavă-ntr-un abur

Putere ascunsă-n eter.

  

Lumini în vremuri cumplite,

Scânteieri, dar şi fantezie

Emoţii ascunse-n cuvinte

Toate astea-s o poezie. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020


04 decembrie 2020 | By: roryta

Iubire de catifea


autor Roryta
 

Pe-o aripă în zare, pe-o aripă de dor

Când lacrima din vise mă face ca să mor

Pe cerul luminat şi ochii mei de foc

Eşti o iubire amară, eşti cel mai simplu joc.

 

M-ascund în visul meu ca să trăiesc în doi

În amintirea vie să fim doar printre ploi

Cocorii să plutească în ale noastre sfere

Să contopim cu drag duioase atmosfere.

 

Pe cerul meu albastru şi plin de bucurie

Gingaşe gânduri zboară spre zarea aurie

Şi umbre din trecut să le lăsăm de vrei

Pe crestele abrupte din munţi înalţi şi grei.

 

Să ne îmbrăţişăm, să fim două speranţe

Pe buzele de stele, himere rezonanţe

Cu braţul te cuprind, eşti ca un nor vremelnic

Hoinar ajung acum, cu pasul şovăielnic.

 

Căci nu mai ştiu cum e iubirea cea suavă

Risipa mea de-o viaţă o simt ca o otravă

Am încetat să cred în mica noastră lume

Şi n-am mai dat acum iubirii niciun nume.

 

În suflete noastre veşnic îndrăgostite

Sunt adevăruri mute ce nu pot fi rostite

Te voi porta mereu în suflet ca pe-o stea

Să străluceşti etern pe-un cer de catifea.


Cristea Aurora - noiembrie 2020


03 decembrie 2020 | By: roryta

Dragoste autentică


autor Roryta

Prin lumea care trece ostilă şi grăbită
Şi unde nebunia e pe deplin trăită
Te caut cu privirea, îţi caut ochii mari
Iubite, acum să vii și-n față să-mi apari.
 
Cu totu’-n mine eşti, în fiecare gând,
Şi zi de zi te văd necontenit trecând
Pe fruntea mea aprinsă de dor şi de iubire
Spre inimă cobori, la loc de nemurire.
 
Nu ştiu de este zi, nu ştiu de este noapte
Iar fructele iubirii au dat în pârg, sunt coapte,
În viaţa mea de astăzi, de om matur şi simplu,
Prăpăstii şi adâncuri, cu drag să mi le umplu.
 
Pe piatră, pe stâncă, pe căi din univers
Amorul meu cel dulce să fie de neşters
Să-l duc mereu cu mine, într-o eternitate
Să-l scriu şi plin să fie de autenticitate.

                            Cristea Aurora - noiembrie 2020 

02 decembrie 2020 | By: roryta

Evadat de-aș fi

 

autor Roryta

                     Se scurge clipa-n deznădejde, nimic nu mai e sfânt
                     Iar pe trotuarul lumii din ce în ce mai strâmt
                     Răceala din privire și lacrima ce doare
                     În jungla vieții sunt cele mai negre fiare.
 
                     Balast și zgură multă se varsă amar din noi
                     E cel mai crunt și rece, cel mai perfid război
                     Mă simt un prizonier în zeghe și în lanțuri
                     Uitat, abandonat și aruncat în șanțuri.
 
                      Mi-e dor de taina lumii, mi-e dor de sfânt potir
                      De-altarele stropite cu-aghiasmă și cu mir
                      O candelă a iubirii să ardă neîncetat
                      La interviul vieții să pot să fiu iertat.
 
                     Pe jertfa crucii tale, îmi plâng destinul, Doamne,
                     Că nimeni nu mai este care să ne condamne
                     La dragoste, ofrandă și generozitate
                     La rugăciune sfântă către divinitate.
 
                     Un evadat de-aș fi din timpul ăsta crud
                     Din lumea cea haină să fug, să mă exclud
                     Aș lăsa lumii ocna și tot ce-i păcătos
                     Și m-aș uni pe veci cu lumea lui Hristos! 

                    Cristea Aurora - octombrie 2020

                    

01 decembrie 2020 | By: roryta

Unealta

 


autor Roryta

De-aş fi mereu precum o stea

Şi-o strălucire de-aş avea

Cometă ca să trec în zbor

Să dau lumină tuturor.

 

Când marea plânge sacadat

Şi codrii cântă neîncetat

Aș revărsa din mult prea plin

Secunda vie de divin.

 

O lacrimă din cer căzută

Un zâmbet de mirare mută

Se-așterne frunza ruginie

În suflet, ce melancolie!

 

Aș bucura întreg pământul

Duios să-mi fie tot cuvântul

Cu drag să fiu acum, mereu,

Unealtă a lui Dumnezeu. 

 

Cristea Aurora - octombrie 2020


30 noiembrie 2020 | By: roryta

Pe Cel ce ne-a făcut

 

autor Roryta

Din stihuri și din versuri, din dragoste de lume
Din aluaturi moi și tot soiul de hume
Ne-ai încropit din univers, ne-ai zămislit din mare
O viață dulce Tu ne-ai dat, c-o singură suflare.
 
Din poezie și iubire, din dor de om și duh
Din norii albi, din Lună plină, din soare și văzduh
Te-ai coborât în fiecare, cu glas smerit și blând
Cu sfânta-Ți adiere pură golul din noi umplând.
 
Și am uitat de noi și am uitat de Tine
Ne-am îmbătat cu patimi, cu lacrimi și suspine
Ne-am smuls din inimi, din gânduri și din suflet
Un murmur preaînalt, cel mai gingaș răsunet.
 
Pierduți, târâți în jos, cu totul lepădați
De sinele din noi și de căderi trădați
Ne-ntoarcem, în sfârșit, mereu la început
Ca să-L putem pricepe pe Cel ce ne-a făcut. 
 
Cristea Aurora - noiembrie 2020

 

22 noiembrie 2020 | By: roryta

Natura în tablou

 


autor Roryta

În seara asta minunată, luna-mi zâmbește ireal

Desprinsă parcă din poveste, are un luciu de cristal

E o magie, e mister, e tot ce vrea să fie

E-o dragoste așa profundă, că nu se poate scrie.

 

În dimineața asta vie, soarele se joacă-n răsărit

Desprins din basm adevărat, tu juri că este urmărit

De nori, de ploaie, de furtună, de-o rază aurie

De o iubire prea adâncă, plină de bucurie.

 

În visul meu de viață plin, din dulcea mea povară

La un tablou rupt chiar din rai gândul alene-mi zboară

Când zori cu noapte se-mpletesc, spre orizontul pur

Secunda din eternitate aș vrea naturii să i-o fur.

 

Și să rămân cu ea în veci, în amintirea-mi vie

Splendoarea ei să pot s-o scriu numai în poezie

S-o pot păstra ca pe-o comoară, în taină și în gând

Dacă mă-ntreabă cineva, eu să răspund: nu vând. 

Cristea Aurora - octombrie 2020



18 noiembrie 2020 | By: roryta

Suflete mutilate

 


autor Roryta

Dacă cineva, la un moment dat al vieții, afirmă că le-a văzut sau le-a auzit pe toate, ei bine sigur se înșală. Nu poți fi niciodată exhaustiv într-o sferă de activitate, fiindcă nu ai cum, și ar însemna o aroganță și o prostie totodată din partea ta să afirmi acest lucru vreodată, indiferent de domeniu.
         Nu sunt în măsură să judec pe cineva și, în general, evit pe cât posibil s-o fac, dat fiind faptul că îmi cunosc limitele, măsura și neputința și, în consecință, mă feresc s-o fac pe toboșarul la porțile cunoașterii.
       Uneori însă, mi se întâmplă să rămân de-a dreptul stupefiată de anumite reacții ale celor din jurul meu. Caut circumstanțe atenuante pentru ei la fel cum aș căuta și pentru mine poate, încerc să gândesc cât se poate de subiectiv și să acord o busolă comportamentelor demne de suspine, scotocind iluzii în grimasele mele nefericite.
         Celebrul cântăreț, artist, compozitor, un om absolut fabulos în primul rând prin artă și mai apoi prin verticalitatea sa morală de care a dat dovadă toată viața, Tudor Gheorghe, într-unul din concertele sale extraordinare, afirma cu tristețe: ”Pe mine nu mă deranjează că sunt băieți/bărbați (bărbați se pot numi oare?) care vin și le fac tinerelor fete tot felul de propuneri indecente. Pe mine mă deranjează că ele se duc.” Nimic mai adevărat.
Și totuși...
Nu pot să fac afirmații gratuite, să crucific o fată pentru simplul motiv că face prostituție. Poate acea fată/femeie are motivele ei. Pot doar să am un sentiment inimaginabil de adânc de compasiune pentru fiecare din ele. Eu cred că în spatele fiecărei povești de viață se ascunde o dramă adevărată, iar aceste fete se irosesc zi de zi și contribuie tragic la sporirea perplexității generale, plângându-și de multe ori ruinele din ele și găsindu-și mângâierea câteodată în cel mai apocaliptic și mai funest gest: sinuciderea. Dacă fiecare din noi  - potențial oameni normali - am trăi doar o singură zi ceea ce trăiesc ele, în câteva luni sau poate și mai puțin, am sfârși în același mod, cel mai probabil.
        Am învățat că în viața asta nimic nu este gratuit, am învățat că omul este capabil de absolut orice, începând de la a da naștere unei vieți și până la a o lua. Noi toți suntem capabili de așa ceva, fără excepții, și când afirm acest lucru îmi asum întreaga responsabilitate, inclusiv riscurile unor castane sau injurii posibile, de la oameni filoxerați de catastrofism ascuțit la adresa imaginii lor nealterate în fața semenilor muritori.
      Bunăoară, în liniștea unei vieți pline de visuri și de poezie pe care o trăiesc cu suficientă bucurie realistă în clipa de față, am fost trezită în mod brutal de o scenă care mi-a lăsat un gust atât de amar, încât am simțit nevoia impetuoasă de a scrijeli pe hârtie electronică nefericirea trivialității.
      El, un pițiponc plin de figuri, tatuat din călcâi până la ceafă, șofer de mâna a doua, care confundă frâna cu pedala de accelerație și invers când te aștepți mai puțin, scrâșnind din roțile furioase, oprește la marginea bordurii, pe marcajul stației de autobuz de pe asfalt și coboară iute vociferând și lăsând portiera deschisă. Din unghiul în care eram, nu am văzut dacă mai era cineva în mașină și atunci, am crezut că-și înjura prietenul de alături. Nu de alta, dar nu mă mai miră faptul că personaje dubioase precum acest tânăr, își ”complimentează” prietenii cu tot felul de apelative scabroase, unul mai elevat ca altul. Și viceversa, desigur. Nu, nu. Omul era singur. Ridică binevoitor palma în fața șoferului din autobuzul care tocmai îl claxonase și face un semn din care se înțelegea clar că eliberează locul imediat, că nu stă mult. Îmi dau seama imediat că pițiponcul era singur în mașină, dar am întors capul să văd pe cine înjura totuși, fiind curioasă în cine sau în ce ar fi vrut să își introducă organul genital de care tot făcea uz în limbajul său de maidan.
        Pe trotuar, la câțiva pași, îl aștepta o fată tânără cu un set de chei în mână.
      Agresiv, pițiponcul de circa 25 ani, îi smulge cheile din mână, apoi, drept recompensă, o scuipă pur și simplu în față pe fata care nu părea să aibă mai mult de 16-17 ani, apoi se repede la mașină și, la fel ca atunci când a oprit, tot într-un cântec de frâne pornește brusc și întoarce mașina pe contrasens.
        Mă opresc în loc și privesc lung reacția fetei.
      Mormăind ceva neinteligibil, fata se șterge pe față cu mâneca de la geaca roz, se întoarce pe călcâie și pleacă în direcția din care a venit, luând-o tot printre blocuri, probabil către propria casă. O studiez. Era micuță, fragilă, în niște colanți negri, cu niște șoșoni de casă, cu o geacă aruncată pe ea, avea părul strâns într-o coadă făcută la repezeală și mergea încet.
        Uluitor!
      Sunt ferm convinsă că dacă scena nu s-ar fi petrecut pe stradă, în văzul tuturor, acest individ i-ar fi tras nu o palmă, ci sigur un pumn, fix în locul unde a scuipat-o.
       Oh, Doamne!
       Cum pot unii oameni să aibă astfel de comportamente?
       Ce anume îi determină să fie atât de violenți, atât de nenorociți și atât de răi?
      Mi-a fost milă de copila aceea, am compătimit-o sincer în gândul și sufletul meu și constat că nu e prima dată când am acest sentiment profund față de aceste copile, fiindcă eu consider că nimeni, dar ABSOLUT NIMENI de pe acest pământ nu are dreptul de a-l înrobi pe cel de lângă el doar pentru că este mai slab.
    Problema cea mai tristă este că nimeni nu face nimic pentru ele. Sunt victimele acestor nenorociți de proxeneți, sunt veritabile atlete ale deznădejdii, sunt boboci de floare smulși înainte de a apuca să înflorească, sunt suflete garnisite cu nimicuri ce se lăfăiesc în certitudinea că la fel va fi și mâine, o tristețe generală, o viață fără busolă, fără niciun țel, fără visuri.
      Cum ai putea să le așezi oare pe un alt drum?
    Cum ai putea să le dai șansa de a-și cicatriza rănile, de a le înveli cu iubire și duioșie sufletele  mutilate? Câtă gingășie și delicatețe trebuie să emani ca să le câștigi încrederea și să le determini să se deschidă în fața ta, să-și plângă amarul în hohote, spălând toate rănile trecutului și luând viața din nou de la capăt?
    Eu cred că noi toți suntem vinovați de tot ce li se întâmplă acestor copile. Eu cred că păguboasa patimă a prostituției are nu doar un determinism dramatic, ci și o ignorare nonșalant-generală, o blegeală colectivă complăcută într-o indiferență sadic-alergică la un subiect delicat, considerat tabu.
     De ce atâta jale?
   De unde văpaia infernal-întunecată a demonului desfrânării și a neputinței?
     De unde răul din noi?
    O mizerie, sclipire de viață infernală, abandonată într-o dezamăgire atât de profundă încât nici Dumnezeu nu mai are loc.
      Poate ar fi bine să ne trezim un pic, să FACEM CEVA.
    Să scoatem din noi bunătatea, să ucidem Răul din noi, să nu ne lăsăm sufletele să se pervertească, să scoatem scânteia divină la plimbare și s-o plantăm cât mai adânc în cocioabele noastre sufletești, reconstruind un suflet nou, din cioburi, dar renăscut în speranță.
     Poate și de data asta... ca în multe alte dăți, Dumnezeu ne va salva.

noiembrie 2020