Iubirea va salva lumea (?!)

 autor Roryta

           E interesant să trăiești!

         Îmi place viața deocamdată. Ferească Dumnezeu să ajung vreodată să spun că o urăsc. În fond, fiecare suflu, fiecare inspirație și expirație este o fărâmă de Dumnezeu, nu-i așa? Ce animă inima să bată? Care e esența vieții? Adesea m-am gândit la ce va fi dincolo de noi, dincolo de existența noastră. 

       Privesc o musculiță bețivă care nu-mi dă pace și zboară prin fața nasului meu atât de sâcâitor de-mi vine s-o strivesc între palme. De multe ori mă gândesc că poate musculița e chiar mama mea, metamorfozată în acea musculiță enervantă, cu toate că mama nu era enervantă. Oare? Cum apare acea musculiță în casa mea, în casa unde nu am niciun strugure stricat, niciun must, nicio bere expirată pe undeva sau vreun alcool învechit, uitat prin cine știe ce sticlă cu dopul căzut. Nici vorbă de așa ceva! Am o casă perfectă, nou-nouță, cu tot din ea nou, care nu a împlinit încă un an de zile de când am cumpărat tot ce este în ea. De unde vechituri? 

        Nu-mi plac vechiturile. De niciun fel. Nu-mi plac antichitățile. Mi se par atât de expirate, desuete, mirosind a mucegai, a energii negative acumulate cine știe de ce suflete negative aflate în suferință încă într-o lume care nu e nici a noastră, nici a strămoșilor noștri plecați pe alte tărâmuri. Poate acele suflete sunt între tărâmuri, căutându-și liniștea care nu mai există pentru ei, care a dispărut pentru totdeauna. M-am ferit și mă feresc de lucruri stătute, care au povestea lor de viață. Mă țin la distanță chiar de oamenii vechi și triști, fiindcă mi se pare că împrumut din tristețea lor. Stop! Ajunge tristețea pe care o am eu însămi uneori. Nu-mi mai trebuie și tristețea altuia. Nu pot să le duc. 

       Până la urmă, fiecare suflet de aici are o poveste, fiecare spirit are forma sa, niciuna egală cu cealaltă. Cu ce plecăm de aici? Cu niște bagaje pline de ranchiună, de frustrări, cu niște geamantane pline de eșecuri, cu un suflet tăiat, sfâșiat, peticit, plin de cicatrici. Și ajungem în Lumină. 

            Aici e aici. 

          Cum răspundem la cea mai importantă întrebare a existenței noastre pe pământ?

Am auzit mai mulți preoți spunând adesea: Să punem început bun mântuirii. Foarte frumos! Dar pe niciunul nu l-am auzit zicând: Să fim atenți la ULTIMUL PAS făcut pe acest pământ. Pentru că pe toți îi preocupă începutul. Când, de fapt, mai important decât începutul, este SFÂRȘITUL. Asta mă duce invariabil cu gândul la celebrul poet creștin Traian Dorz care, într-una din minunatele sale poezii scria: 

          ”... Ajută-l pe cel ce-a ajuns pe altar 
           Și nu-i pregătit de-njunghiere 
           Să nu-l piardă frica de-al morții hotar, 
           Pierind la un pas de-nviere...”

          Acolo e esența. Cum treci de linia finală, nu cum începi cursa. Fiindcă de cele mai multe ori, poți începe prost, dar dacă pe ultima sută de metri îți pui pe tavă tot sufletul și toată energia, atunci L-ai câștigat pe Hristos în veșnicie. Ceea ce e cu mult mai important decât să-L ai la început și să-L pierzi pe drum. E ca la o competiție de atletism, de exemplu. Începi timid, cu o viteză constantă și apoi, cu cât te apropii de final, cu atât mărești viteza, dacă ai știut cum să-ți conservi energia. Partea proastă este atunci când sfârșitul intervine brusc, fără vreun aviz, fără vreun semn prealabil. Aici e nasol, într-adevăr.

Cum răspunzi, deci, la întrebarea care-ți marchează veșnicia, înțelegerea și iertarea:

Ce ai făcut cu viața ta?

Cine știe ce am făcut? Dumnezeu știe, desigur! Am dat tot ce a fost posibil cu putință? Important este următorul lucru: atunci când se trage linia, atunci când nu mai poți face absolut nimic, când nu mai poți repara nicio privire măcar, poți privi semeț înainte, poți privi cu cinste, fără pată și cu sufletul curat pe Însuși Dumnezeu?

Mă îndoiesc.

Cel mai probabil, sfinții care sunt încă în viață pot face acest lucru. Și poate nici ei uneori. Ori poate sfinții care au existat de-a lungul istoriei.

Dar să mă întorc... fiindcă am o mie de idei și sper să nu încep o sută, să le abandonez și să mă pierd în hățișurile propriei minți.

Ce fac cu musculița care a devenit enervantă deja? Desigur, o alerg un timp, în speranța că o voi lipi într-un final de perete. După un timp, dispare brusc, deși știu sigur că nu am ucis-o. Și atunci? Unde e? Cum de a dispărut la fel de brusc precum a apărut? Sau mi se întâmplă uneori să mă urmărească un fluture. Zboară pe lângă mine, mă înconjoară în cerc și se apropie atât de mult de am senzația că vrea să mi se așeze pe gene. Îl gonesc instinctiv cu mâna, îl alung și vreau să fug de el pentru că nu mă mai pot concentra la treptele pe care vreau să le urc și mi-e teamă să nu cad. Brusc, fluturele acela alb cu buline maronii dispare din raza mea vizuală și nu-l mai văd deloc. Nici atunci, nici după aceea, niciodată. Cine e acel fluture? Cine e acea musculiță? De ce atâtea lucruri mărunte ne umplu viețile și noi, în goana noastră nebună către... nicăieri, le ignorăm crezându-le fără sens, negândindu-ne că, de fapt, ele reprezintă chiar sensul?

Și ar mai fi ceva...

Ce tot căutăm mereu primprejurul nostru? Ce tot ne lipsește?

De ce tot alergăm atât ca bezmeticii și ne bucurăm când ajungem la sfârșit de săptămână? Cum să te bucuri că a venit un week-end, când de fapt, fiecare zi care trece reprezintă încă un pas spre moarte? E ca și cum ai merge pe o sfoară. Te bucuri că ai mai făcut un pas, că ai mai ajuns într-un punct, într-un loc, când de fapt, fiecare nou loc unde care ai ajuns de fapt, este din ce în ce mai aproape de capăt.

Fiecare gând, fiecare respirație, fiecare sentiment care ne străbate inima, sufletul, mintea este parte din noi, trece printr-un anume filtru, o anumită sită dacă vreți să-i spunem așa, sită care-L reprezintă pe însuși Dumnezeu. Nu ai cum să te ascunzi, nu ai cum să fugi,  nu ai cum să-ți îngropi în tine ceea ce ți se pare rușinos. Este parte din tine, din însăși ființa ta. Cum să fugi de propriile-ți gânduri, de cele mai multe ori îngrozitor de rele, rușinoase, care nu-ți aparțin poate. Uneori nici nu te recunoști, nu te regăsești în ele.

Asta e și ideea.

Nu înțeleg de ce toată lumea se miră de toată lumea? De ce toată lumea spune: Dragă, lumea e rea! Toți m-au jignit, s-au purtat urât cu mine etc. Care lume? Lumea e compusă din aceeași oameni care ne înconjoară de-a lungul vieții, e compusă din noi înșine, din tine. Cei care spun că lumea e rea sunt ei înșiși răi, fiindcă lumea suntem noi. Toți suntem la fel, toți suntem o apă și-un pământ. Nu e niciunul mai breaz, nu e niciunul mai superior sau mai inferior, fiindcă ne comportăm ca niște hiene cu cei din jur.

Începând de la faptul că cineva te dă la o parte din fața unui bancomat pe principiul că se grăbește - de parcă tu ți-ai propus să stai 100 ani în fața bancomatului și ai tot timpul din lume, începând de la colegul de serviciu care nu doar că nu te ajută la nevoie, dar care e în stare să te înfunde la prima ocazie și terminând cu vecinul care-ți bate în țeavă dacă din greșeală ai scăpat o oală pe ciment și a făcut zgomot. Tanti de la Carrefour e înțepată că nu-i dai măruntul necesar, funcționarul de la ghișeu urlă la tine când dorești o informație, soțul vine beat, iar copilul îți fuge de acasă.

Ce viață e asta? În ce junglă trăim? Oare mai există vreo șansă să ne revenim din Iadul ăsta perpetuu?

Cred că adevăratul Iad e aici. Dar de ce facem toate astea? Când în fond, noi toți suntem OAMENI sau, mă rog, ar trebui să fim. De ce ne comportăm mai rău ca într-o junglă? De ce ne tratăm semenii ca și cum ar fi niște animale târâtoare? Ce ne costă să fim drăguți, să fim amabili și înțelegători? De ce ne place nouă mocirla asta a minciunii, a falsității? De ce ne place să instigăm la ură, la violență, la frică?

Se știe că omul este construit din 30 % bunătate și 70 % răutate. Asta e legea firii, așa ne naștem. Trebuie să luptăm asupra acestui procent total injust - e adevărat, trebuie să facem eforturi ca măcar să-l reducem la jumătate, dacă nu să ocupăm întreg teritoriul de 70 % cu bunătate. Vom reuși noi asta vreodată oare? Privind la războaiele lumii, privind la războaiele din noi înșine, mă tem că bătălia e deja pierdută.

Singurul care poate câștiga acest război infernal, perpetuu și incredibil de violent este Însuși Dumnezeu.

Poate se milostivește de noi și intervine - pentru a câta oară oare? - cu ceva divin... Altfel, vom fi pierduți așa cum, cel mai probabil, ne-am mai pierdut și altădată, în acele ”civilizații” dispărute.

 

Între Cosmos și credință

autor Roryta

       Sunt singură în fața necuprinsului, sunt singură în fața Cosmosului și nu fac altceva decât să zbor, să mă fac una cu Universul, să-i simt măreția prin toți porii, prin inimă, să simt cum mi se mișcă inima din loc de... emoție? Nu știu să definesc sentimentul. Mă simt atât de mică, atât de neputincioasă, o energie gata să se disipeze dacă Dumnezeu m-ar privi cu ochi distrugător. Mă simt ca o fărâmă în neant, atât de insignifiantă pe lângă exploziile solare, pe lângă miliardele de galaxii care se pierd unele în altele, pe lângă alte universuri paralele de lângă noi, mă simt atât de măruntă în jocul meu imaginar al vidului ce mă împresoară!

        Ce să înțelegem oare din existența noastră efemeră? Ce să înțelegem din cei cincizeci-șaizeci ori poate optzeci ani sau chiar o sută? Ce este o sută de ani în fața unei eternități? Ce înseamnă o mie de ani în fața unei veșnicii? Sau poate chiar două mii de ani? Nimic. Un grăunte de praf capabil să se autodistrugă. Ca și cum nu a fost, ca și cum nu a existat niciodată.
        Cum să nu-ți dea lacrimile când prin gândurile tale cutreieră Însuși Dumnezeu?
     Cum să nu-ți simți micimea când prin amărâta ta de respirație este însăși respirația vieții dăruită de Creator?
         Ți-ai imaginat vreodată cum e, viu fiind, să-ți dai ultima suflare? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii deodată fix în fața lui Dumnezeu? Să-L vezi cu ochii tăi, să-i simți măreția, puterea, iubirea și nemărginirea? Cum e să poți zbura pe aripile dăruite de El? Cum e să știi că te poți sprijini pe forța Lui și că te simți în siguranță acolo, în brațele acestei energii desăvârșite?
        Acolo, Sus, nu există atmosferă, nu există oxigen, nu există apă... Și totuși e atâta viață, e atâta respirație, inspirație și expirație, că îmi simt plămânii plini. 
         Stelele mi se par niște puncte atât de strălucitoare... totul e un curcubeu magic, totul e culoare, magie și mister. Ce suntem noi, oamenii? Cine suntem? Și de ce plângem în halul ăsta în primele luni de viață? Cel mai probabil că nu ne acomodăm deloc cu viața de aici. 
          Mulți spun că noi ne alegem unde să ne naștem, noi ne alegem locul, familia, țara, chiar și orașul. Oare așa să fie? 
          Dacă e adevărat ce se spune, dacă e adevărat că noi am cerut să venim aici, atunci înseamnă că tocmai asist la o adevărată eroare. Fiindcă eu, a doua oară, nu mai calc pe aici. Eu aici nu mai vin. Nu mai vreau. Nu-mi place experiența asta deloc. 
         Dacă ar citi cineva aceste rânduri ar spune că sunt o pesimistă convinsă.
        Ei bine, n-aș putea spune asta. Îmi place că trăiesc, să văd oameni noi, locuri noi....dar cam atât. Fiindcă oamenii sunt buni atât timp cât abia i-ai cunoscut. După aceea, încep să-și dea arama pe față, să scoată din ei tot răul la suprafață și, implicit, te dezamăgesc. 
       În fapt, toată viața e o dezamăgire, mai exact toată lumea. Fiecare te dezamăgește cu câte ceva, nu există să nu fii deziluzionat de cineva pe parcursul unei vieți. Și atunci de aici derivă sintagma: viața e oribilă. Nu! Nu viața e oribilă, ci noi, oamenii, o facem așa. Prin acțiunile noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, uneori de neînțeles chiar și pentru noi. Facem lucruri pe care NU am dori să le facem. 
         Și cu toate astea, suntem acceptați așa, cu toate imperfecțiunile noastre, cu toate angoasele, temerile, fricile, răutatea noastră care uneori depășește orice imaginație, răutate la adresa semenului nostru, desigur. Și nu numai. Ce ne face neputincioși? Probabil lipsa de iubire ori poate că înțelegerea ei total greșită, incapacitatea noastră de a discerne binele de rău, de a lăsa la o parte ostilitatea și de a lăsa vlăstarii bunătății să ne umple sufletul și inimile.
        Mi s-a întâmplat adesea să fac eforturi să-mi reprim sentimentele bune care încercau să-și facă loc în sufletul meu în anumite situații, considerând că dacă le las să se răsfrângă la suprafață, dau dovadă de slăbiciune, de prostie, de o sensibilitate care nu-și are locul și nici rolul în acel context - consideram eu. Apoi, după ce trecea momentul fierbător, ajungeam să regret profund că micul meu sentiment de bunătate care izvora din inimă, l-am smuls efectiv și l-am aruncat la container. Nu se face așa ceva! Dacă într-o primă fracțiune de secundă, simți că inima ți-e inundată de emoție pozitivă, atunci las-o să se dezvolte, las-o să crească peste tine, să te cuprindă de jur împrejur ca un arbore cu crengile lui pline de frunze proaspete și verzi. Te vei simți minunat după aceea și-i vei mulțumi lui Dumnezeu că ți-a luminat clipa. Nu face ceea ce fac eu destul de des!
          Nu-ți încurca ițele în mărăcinișul pierzător al gândurilor negative. 
          Întoarce-te și mergi acolo unde sigur și precis inima-ți va dicta. E cea mai bună alegere. Cea mai sfântă. Și cea mai minunată. 
          Fiindcă e posibil să te înveți așa, să întorci spatele astăzi unei ocazii, mâine altei ocazii, poimâine alteia și tot așa. Și te trezești într-o bună zi că nu mai ai timp. Nu mai ai timp să îndrepți lucrurile, nu mai ai timp să-ți dezvolți divinitatea din tine. Și astfel, rămâi o buruiană care se usucă și, în cele din urmă, piere.

          În grădina vieții tale, fii o floare, un vlăstar,
          Fii în suflet doar lumină, veșnic un mărgăritar
          Și în gândurile tale, chiar și-atunci când este greu
          Să îl ai mereu cu tine doar pe bunul Dumnezeu!

Mozaic cu pietre - portrete

 

                                  Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Mioara, la aniversarea din 08.07.2023 - 58 ani.

                                    La mulți ani, frumoasă verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Crin, la aniversarea din 15.07.2023 - 64 ani.

                                    La mulți ani, draga mea verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                           Părintele Viorel Popa de la Topraisar, Constanța, 

                                    la aniversarea din 12.05.2024 - 42 ani.

                                              La mulți ani, părinte! 🤗

                  Și cel mai important personaj din Universul știut și neștiut.

               Dăruită cu dragoste de Hristos, recunoștință și nesfârșită prețuire părintelui Viorel Popa de la Parohia Topraisar din Constanța. 

                                        Mozaic cu pietre - decembrie 2023

No comment

 

Cel ce Sunt

 

autor Roryta

                                   Ce este, Doamne, acolo sus, în straturile-nalte
                                De nu putem vedea nicicând decât prin cruda moarte?
                                Ce este dincolo de nori, în cerurile sfinte,
                                Suflete mari, suflete mici, 'nălțate din morminte?
 
                                Și ce mister se-ascunde-n Tine, în mintea-Ți nevăzută,
                                De Te-ai decis să Te cobori la lumea decăzută?
                                Cum ai făcut Tu, sfânt părinte, să vii taman la noi
                                Când știi prea bine că suntem în suflet mai mult goi?
 
                                Cum ne-ai iubit și ne iubești, crucificându-te plenar,
                                Pe noi, făuritori de spini, haini în inimi iar și iar?
                                Cum să-nțelegem ce gândești și opera-ți măiastră
                                Când un mister total și-adânc e însăși viața noastră?
 
                               N-am înțeles că vii suntem, umpluți de nemurire
                               N-am înțeles enigma morții, inconștientă omenire
                               Nimic din tot ce-a fost și este, din harurile sfinte,
                               Că astăzi Tu ești Cel ce sunt, în veci și mai-nainte.

                              Cristea Aurora - decembrie 2022

Un dor

autor Roryta

O curgere a vieții e un suspin de dor

Iubire și cântec, un suflet în zbor

Privire duioasă și adiere divină

O taină mirare din sfânta grădină.

 

Ce mare mister se ascunde în tine,

De te întrebi întruna, creștine,

Dacă totul e abur, o undă, un vis,

Dacă există aievea acel paradis?

 

De ce te prostești în banale himere

În lucruri vulgare și efemere?

De ce crezi că totul e pură avere

Pe care nimeni în veci n-o va cere?

 

De ce crezi mereu că aici e esența

Și nu vrei deloc să observi diferența

Când, de fapt, tocmai Sus e secretul

Și tu știi foarte clar că acolo-i concretul?

 

Rătăcit-ai prin nopțile reci tot mai des

Dificil și stingher ți-e drumul ales,

Întoarce-ți privirea spre tine mereu

Și nu uita: acolo-i chiar Dumnezeu.

                                 

                                    Cristea Aurora - iulie 2022

Țărâna din noi

autor Roryta

        Aruncat cu repeziciune, un bulgăre mare de pământ a căzut cu zgomot, a trosnit trist și dezamăgit, sfărâmându-se în alte bucăți mai mici, la fel de negre și de casante, amintindu-ne, pentru a câta oară oare?, că din pământ suntem făcuți și în pământ vom merge. M-a smuls din gânduri și geamătul acestui... bulgăre de humă mi s-a lipit de suflet, răsunându-mi în urechi, în creier, în inimă, eternitatea, descompunerea timpului și separarea dintre cele două tărâmuri. 

         M-am întors încet și am plecat gârbovită, uimită de ceea ce mi-a fost dat să văd în ultimele zile, mirată că am trăit clipe la care nu m-aș fi gândit nici în cele mai negre coșmaruri. Pasul mi-l făceam agale, lent, asemuind asfaltul cu o minge gri care se rotește în sens invers, în perfectă concordanță cu picioarele, așteptându-mi cu grație talpa grea și nehotărâtă. Totul mi se părea străin, totul mi se părea nou și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia. 

             M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.

                                                            *

            După ce mi-am retușat pentru ultima oară dunga de tuș în colțul ochiului pentru a arăta ca un om normal la serviciu, am zărit-o abia mergând în drumul către baie. ”S-a ridicat! Taci, că-i bine!”, îmi zic, urmărind-o ca un polițist. După câteva minute o văd îndreptându-se spre camera ei, la fel de încet, cu mâinile rezemându-se de pereți și de tocurile de la uși. Fără să mă simtă, mă duc în spatele ei, cu brațele întinse către ea, să pot s-o prind la nevoie. În pragul ușii din dormitor însă, se oprește, se agață mai tare de tocul de la ușă, și parcă dansează ușor, flexându-și genunchii din ce în ce mai tare. Îmi dau seama că o să cadă și o prind în brațe din spate, în cădere. 

             Strig la fata mea, Teodora, care dormea în cealaltă cameră, cu ușa deschisă.

              Sunăm la Ambulanță. În nici 15 minute, Smurdul este la noi, la ușă.

                - Ce are?

                - Asta vreau și eu aflu, îi răspund agitată băiatului de pe Ambulanță.

                - Are Covid?

                - Nuuu... Doamne ferește! De unde să aibă?

           - Cum de unde? De la dv.!, răspunde el râzând a batjocură, lăsându-mă cu gura căscată.

                - Dar eu nu am Covid, zic.

                - Lăsați, că vedem noi...

          Și saltă de capătul păturii în care stătea mama mea, cu o privire goală, rece, debusolată și rătăcită, căutându-l, cel mai probabil pe Dumnezeu care-și făcea simțită prezența din ce în ce mai aproape.

                - Are boli cronice, le spun băieților de pe Ambulanță când am ajuns în fața blocului. Ea trebuie musai să-și ia medicamentele. Are hipertensiune și trebuie să-și ia și anticoagulantele.

                - Aduceți medicamentele la spital, mai târziu.

                - Pe la ora 9 e bine?

                - Da, da... e bine. Asta înseamnă peste circa două ore... E bine.

            Urc scările înapoi și încep să strâng pătura din hol cu care o învelisem acolo, pe jos, apoi lucrurile ei și, în cele din urmă, tratamentul ei cronic pe care-l pun în punguța de medicamente. Doamne, numai să i-l dea! Fără el, e moarte sigură.

               Mă așez pe patul din care ea se ridicase cu doar o jumătate de oră înainte.

             Și eu care mă bucurasem că a reușit performanța de a se da jos din pat fără ajutor! Ce ironie, nu-i așa?

            Aseară i-am făcut baie peste tot, am tuns-o, am vopsit-o, am spălat-o. Stătea ca o păpușă de paie. Aș fi dat orice să știu ce gândește, să știu ce spune privirea ei pierdută și muțenia care se instaurase de câteva zile și care o cuprinsese ca un văl. Nu că ar fi fost vreo vorbăreață la viața ei, dar acum chiar nu mai scotea niciun cuvânt. Era peste puterile ei să-și mai deschidă și gura, darămite să mai mănânce.

            Începusem să plâng și ieri și alaltăieri și m-am speriat când am văzut că nu mai mânca nimic. Of, Doamne! La pumnul de medicamente pe care-l ia, în mod obligatoriu trebuie să se hrănească, altfel face hemoragie internă și... adio!

        M-am pregătit sufletește și am plecat către Spitalul Județean cu gânduri bune, încrezătoare și cu punguța de medicamente în mână. La intrare, jos la Urgențe, dau întâmplător peste unul din băieții care au venit acasă cu targa.

                - Am venit să-i aduc medicamentele pe care le ia mama mea....

                - Ah, da!, face el grăbit întinzând mâna după ele. Știți, da?

                - Ce să știu?

                - E pozitivă, da?

                - Poftim?, întreb consternată. Ce înseamnă că e pozitivă?

                - Are Covid.

            Mi-a mai spus ceva, dar nu am mai auzit. Am lăsat privirea în jos, mi-am plimbat-o peste granitul ăla rece, pe scările de la intrare, apoi pe trotuarul din fața spitalului.

                Covid?

                Mama mea, Covid? Dar de unde? De la mine?

               Nu avea de unde să ia! Ea nu mai ieșea din casă de doi ani de zile. Nu avea contact cu nimeni în afară de noi, eu și Teo. Dar Teo era vaccinată deja!... Oare nu cumva?... Nu cumva, săptămâna trecută, când am avut eu durerile alea musculare, nu cumva eu am avut Covid și i l-am dat și ei? Bine, bine, dar dacă e adevărat că ea are acum Covid... asta înseamnă moarte sigură pentru ea! Pe de altă parte, nu am simțit că nu ar fi avut miros și gust. A avut. E adevărat că a tușit puțin... dar altă dată, când a fost răcită mai puternic, a tușit mult mai mult. Dar ce a fost cu starea asta a ei de degradare progresivă a sănătății, în trepte, din ce în ce mai jos?

            Când am terminat cu toate întrebările la care nu am găsit niciun răspuns și după ce toate mi s-au ciocnit în cap, atunci am realizat adevărul: s-a îmbolnăvit de ceea ce mă temeam și de ceea ce mă feream cel mai tare după trombele de la picioare: virusul ăsta nenorocit, care face ravagii de un an de zile în tot mapamondul. Când am realizat adevărul, m-am eliberat și am plâns în hohote, cu sughițuri, cu urlete și inima frântă. Niciodată, niciodată nu am mai plâns așa! În fața Spitalului Județean sunt mai multe bănci. M-am așezat pe una din ele și, profitând de faptul că pe o rază de cel puțin 50 m din jur, nu era nimeni prin preajmă, am dat frâu liber tuturor tristeților din ultimii ani, tuturor lacrimilor care-mi izvorau ca o fântână arteziană și am plâns sacadat, cu mâinile pe ochi, ca un copil și cu suspine atât de adânci că mi-au ieșit fără voia mea din gât, cum iese lava dintr-un vulcan care mocnește de ani de zile. Nu am vrut să mă abțin, nu am mai vrut să mă abțin, am vrut să plâng, am vrut să țip cu toată ființa mea, să mă eliberez, să-l apuc pe Dumnezeu de picior și să-i spun durerea mea.

        Și, Doamne, tocmai de aceea am amânat atât de mult momentul ăsta, de aducere aminte și de scriere, fiindcă știam, știam că voi retrăi acele clipe și că voi plânge din nou, ore în șir, cu aceeași durere. Și am vrut să evit pe cât posibil. Dar nu se mai poate. Trebuie să scriu despre asta, trebuie să spun asta, fiindcă mai târziu toate aceste sentimente se vor mai estompa, poate voi mai uita unele lucruri – dacă se va îndura Dumnezeu. Și atunci, întâmplările nu vor mai fi scrise cu aceeași intensitate. În amintirea ei, eu trebuie să povestesc tot exact cum a fost, să nu omit nimic. Ține de datoria mea față de memoria ei.

            O femeie, răsărind de nicăieri, a venit la mine și așezându-și mâna pe umărul meu m-a întrebat adânc mișcată:

            - Ce s-a-ntâmplat? V-a murit cineva?

            - Nu încă... Dar pe aproape... îi răspund plângând în hohote.

        - Liniștiți-vă, vă rog! Calmați-vă! Lăsați, că Dumnezeu e mare!, a căutat ea să mă încurajeze cumva.

           Nu știu cine a fost și nici nu știu cum de a răsărit acolo, când eu, cu doar un minut înainte, făcusem roată cu ochii de jur împrejur, ca să fiu sigură că nu mă vede cineva și să pot să urlu în voie, cât mă ține gura, să mă eliberez, să-mi dau frâu liber gândurilor, sentimentelor, durerii. De unde a venit?

        Am știut că este ultimul ei drum. Și totuși... poate că nu e așa. Poate mai există o speranță...

            - E atât de frig acolooo!! Doamne, Aurora, nu o lăsa peste noapte la container!, o aud pe Mihaela în telefon câteva ore mai târziu. Mama a fost bolnavă de Covid acum 3 luni și a stat la container câteva zile, fiindcă nu a lăsat-o să intre în spital. Ușa aia de la container este ca și inexistentă și e frig de mori.

           Reușisem cumva să mă mai calmez peste zi, însă ceea ce mi-a spus colega mea câteva ore mai târziu, m-a adus din nou în pragul disperării. Și din nou am început să plâng în hohote, în timp ce, exasperată, îi făceam mamei un bagaj mare, cu lucruri groase de îmbrăcat.

             Nici nu știam la ce container este!

          M-am aruncat în neant și m-am dus la plesneală, ca un cerșetor la poarta bisericii, stând cu ditamai sacoșa în brațe și așteptând ca măcar o infirmieră să mă întrebe ce caut acolo, cu bagajul acela mare în brațe. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Parcă eram de sticlă.

         Între containerele unde stăteau pacienții și containerele unde stăteau asistentele cu teancurile de fișe cât jumătate de încăpere, era un continuu dute-vino. Erau înnebunite și nu știau ce să facă mai întâi.

         Dincolo de bariera de intrare în spital, pe stânga, 3 containere în care erau circa 10-11 pacienți în fiecare container. În spatele celor 3, alte 3 – deci în total 6, unde alți 30 bolnavi erau cu măștile de oxigen pe față. Asta înseamnă cam 60 pacienți, toți bolnavi de Covid. Pe containerul 2 zăcea scris cu cariocă roșie: COD ROȘU. Dincolo de containere, tot pe stânga, 2 mari rastele, separate de o țeavă pusă pe verticală. Pe rastelul din stânga scria: tuburi pline, pe cel din dreapta: tuburi goale. Toate astea afară, în curtea Spitalului. De neconceput! Oricine care trece pe acolo, din greșeală, nu neapărat cu vreo intenție ascunsă, poate arunca o țigară aprinsă. Suficient cât să sară în aer jumătate de oraș. Mi s-a părut inuman.

          Apoi, seara pe la ora 9-10, un grup de aproximativ 10-15 etnici, au venit cu scandal, agitând pumnii în aer:

            - Nenorociților! Dacă i se întâmplă ceva lu' tata, vă omor pe toți! Bag cuțitu'-n voi! Vă urmăresc când plecați și vă iau gâtu'!

           Cei 6-7 doctori care ieșiseră în curte, îmbrăcați toți în combinezoane de unică folosință, încercau să-l calmeze pe cel recalcitrant, dar fără succes.

        Nu știu să spun cum, dar din întâmplare, privirea mi-a căzut pe fereastra de la containerul 3 și, prin geam, mi-am văzut mama care stătea chiar în primul rând, în patul acela rece, fără mască și cu o păturică aruncată pe ea. Îi făceam semne disperate prin geam, dar nu vedea și nici nu auzea. La un moment dat, un bărbat de lângă ea, i-a atras atenția și atunci ea s-a ridicat puțin și a încercat să mă repereze prin fereastră, dar sunt aproape sigură că nu m-a văzut. Altfel, ar fi reacționat cumva. Am scos telefonul și i-am făcut o fotografie. Ultima. Aș fi vrut să pot intra acolo, s-o îmbrac bine, să nu-i fie frig, aș fi vrut să-i pun masca de oxigen pe față, să schimb o vorbă cu ea, să fiu lângă ea, s-o mângâi pe obraz, s-o încălzesc cumva. Nu am putut, desigur. Asistentele m-au gonit și pe bună dreptate. Am plecat ca un câine bătut, cu speranța că a doua zi o mut de acolo, o duc de la containerul din curtea Spitalului Județean de Urgență la Spitalul de Boli Infecțioase, într-un salon unde măcar este cald, ceea ce am și făcut într-un târziu.

        - Sunteți fiica doamnei Moise?, aud o voce feminină în telefon duminică dimineață, pe 17 octombrie.

            Nu știu să spun dacă am avut o presimțire, nu știu să spun dacă am avut un licăr de speranță. Toate sentimentele mi se îngrămădeau în suflet și în inimă simțeam un atât de mare haos, că nu reușeam să mă liniștesc și să ascult vocea aceea interioară pe care altă dată o auzeam atât de clar.

            - Da, mă aud răspunzând metalic, automat.

            - Aș vrea să vă anunț că, din păcate, mama dv. a decedat azi dimineață la 5.

            În clipa aceea mi-am dat seama că nu mai am pentru ce să lupt, nu mai am pentru cine să mă agit, că totul a fost în zadar, că am pierdut bătălia cu viața, că am fost învinsă și că trebuie să mă așez jos și să depun toate armele, cuminte. Este ca atunci când ești prins de inamic și te predai, aruncând tot ce ai pe tine jos, punând mâinile pe asfalt și întinzându-te pe pământ. Am avut sentimentul de predare a armelor și o liniște aparentă mi-a cuprins sufletul. Mi-am impus să fiu tare și am sunat-o pe Teo. Era dimineață, ora 9.

            Nu am vărsat nicio lacrimă și am fost convinsă că voi fi suficient de tare încât să nu dau voie sufletului meu să se dezlănțuie. Sub nicio formă. Numai că Teo l-a sunat pe Sorin, în Italia, iar el m-a sunat ca să-mi spună condoleanțe.

            - Îmi pare rău, Aurora.

        - Da... asta e. Și mie îmi pare rău. Dar... n-am ce face, am încercat eu s-o fac pe viteaza.

            - A fost un suflet așa de bun...

            Nuuu... Nu trebuia să spună cuvintele astea.

          Am simțit cuvintele lui ca un pumnal care-mi sparge cu o singură lovitură zidul de sticlă pe care am încercat instantaneu să mi-l construiesc de jur împrejur. Și atunci am izbucnit în plâns. M-am dezlănțuit și am plâns din nou din adâncul sufletului, din rărunchi, din viscerele mele cele mai adânci, dând drumul lacrimilor ca un tăvălug, ca un tsunami care distruge un mal întreg, cu o forță și o violență greu de descris.

            Cum să explici lumii durerea pe care o simți?

         Cum să explici să deși mama avea 90 ani, durerea este la fel de sfâșietoare? Ce contează vârsta? Ori poate că tocmai din pricina vârstei, suferi mai mult. Fiindcă îi vezi toate neputințele.

            - Doamnă... cum să vă explic?, continuă femeia de la spital în telefon. Parcă s-a luptat să nu trăiască!!

            - Cum adică ”s-a luptat să nu trăiască”?, am întrebat mecanic, vrând să mă asigur că am auzit bine.

            - Da, da.

            - Să NU trăiască?

            - Da, da, confirmă din nou. Să NU trăiască!

            - De ce spuneți asta?, zic contrariată.

        - Pentru că ea n-a mai vrut să mai trăiască. Nu făcea nimic din ceea ce-i spuneam. Eu vă spun: ea NU a mai vrut să mai trăiască.

            Oare așa să fi fost?

            Nu știu ce să spun...

          A treia zi, când m-am dus la spital cu firma de pompe funebre, ca s-o ridic, am simțit din nou o sabie în suflet. Faptul că au scos-o de la morgă într-un sac și că mi-au aruncat-o în sicriu, mi-a frânt inima. Mi s-a părut atât de groaznic să știi că ai stat cu un om atâta amar de vreme în aceeași casă, să știi că acel om a fost părintele tău și la urmă să-l vezi într-un sac negru, aruncat între patru scânduri, mi se pare cumplit.

          Asta suntem: o mână de oase cu ceva carne pe noi, animate de viață.

         Când viața nu mai există, atunci nimic nu mai există.

        Despărțirea de ea a fost și este cu muuult mai dureroasă decât mi-am imaginat vreodată. Omul ăsta, a luat cu el o mare parte din mine. Și sunt sigură că nici ea nu și-a imaginat asta, dar nici eu. Probabil nici Dumnezeu. Am condus-o pe ultimul drum la fel de mecanic, târâtă în iureșul evenimentelor, având senzația ciudată că parcă cineva m-a învârtit și apoi mi-a dat drumul. Parcă nu eram eu. Nici nu știu dacă am privit cerul sau doar asfaltul și totul mi se părea străin și până și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia.

        M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.

        Și asta pentru că din noi, nu rămâne nimic altceva decât țărâna.

          aprilie 2022

 

No comment

 

Moartea... punct sau virgulă?

Bazat pe experiențe trăite, filmul documentar “Moartea…Punct sau virgulă?” este primul realizat în Baia Mare care a participat la Festivalul internațional ASTRA Sibiu ce a avut loc în perioada 4 – 13 septembrie 2020.
     Filmul a fost selectat între primele 20 din 3.000 de filme participante la festival. Nominalizat pentru premiul publicului, documentarul are cele mai multe bilete vândute (site-ul Astra), fiind înscris la Festivalul Sundance Film Festival 2021 în UTAH, care se va derula în ianuarie 2021, apoi la Festivalul de film Budapesta, Geneva (Elveția).
     Acest film documentar încearcă să explice că de fapt conștiința (suflet, spirit) este nemuritoare și că își continuă existența post-mortem. Astfel, sunt prezentate 10 cazuri de persoane care au fost în moarte clinică, 8 fiind chiar din Baia Mare (stop cardiorespirator, fără activitate cerebrală timp de două-trei minute), timp în care experimentează fenomenul de decorporalizare și ajung în lumi transcedentale. Aceste 10 persoane au fost selectate dintr-un număr de 25 de cazuri găsite și care au avut diagnostice diferite ce au cauzat experiența (infarct, intoxicație cu gaz, intoxicație cu etnobotanice, intervenții chirurgicale), vârste diferite, profesii diferite (unul dintre ei este membru al Academiei Române). Fenomenul este consemnat de-a lungul istoriei începând cu Platon și Herodot, până în zilele noastre, făcând parte din cele trei mari întrebări ale umanității: de unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm.
       Toți cei 10 protagoniști descriu intrarea într-o lume mirifică, plină de iubire, care le generează dorința de a rămâne acolo. În film, relatările celor 10 protagoniști sunt confirmate de către Prof. Univ. Dr. Dumitru Dulcan, actorul Dorel Vișan și Conf. Univ. Dr. Ionel Mohîrță.
          Filmul a fost realizat de către dr. Călin Terțan și dr. Corina Terțan, având concursul tehnic al firmei Photon Media.

Sursa: bibliotecamm.ro

Sfântul Serafim de Sarov

         

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Serafim de Sarov.
          Dăruită părintelui Gherghe Mihai (Biserica Mavramol - Galaţi), cu ocazia                                                          Crăciunului 2021.

          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

          decembrie 2021

 

Sfântul Antonie cel Mare

 

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Antonie cel Mare.
          Dăruită unei colege de la Fondul Locativ, pe nume Dana Caranfil.
       
          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

          octombrie 2021

Sfântul Serghei

 

       Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Serghei din Rusia.

       Dăruită colegei mele, Mihaela Stoian, pentru fiul ei, Sergiu Stoian, cu mare drag.

       Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

      august 2021