No comment

No comment

Rănile care nu se văd

 
autor Roryta

În mine stă tăcerea sub cerul ei stingher,

Un freamăt ce se-ascunde în vechiul lui ungher

Sub zidul dintre noi rămâne doar iertare,

Și-ntr-o tăcere-adâncă mă-nalț acum spre soare.

În nopțile adânci se naște-un dor nestins

Privirea ta mă arde în sufletul meu stins

Un adevăr mă poartă spre tine-n infinit

Și cred mereu că ești în timp nemărginit.

Sunt călător pribeag ce-și plânge veșnic soarta

Sunt un poet tăcut, certat chiar și cu arta.

Tu unde-mi ești, iubito, să te respir în mine

Acum, când strig spre tine cu sufletu'-n ruine?

De ce mă doare-n piept ca după un infarct?

De ce n-am încheiat al vieții nostru pact?

Să plec din drumul tău, unde-ntre noi e-un zid

Și-n veci să nu mai simt cum visul mi-l ucid.

noiembrie 2025

Sf. Vasile cel Mare

 

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Vasile cel Mare. Dăruită minunatului producător al filmului ”Moartea.... punct sau virgulă?”, pe nume Călin Terțan. 

            Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

            decembrie 2025

Vocea care s-a întors acasă

 

autor Roryta

Cu curaj am pășit spre lumină,

Și-n fiecare pas speranța strălucea,

O chemare veche răsuna deplină,

Iar în suflet reîntregirea se zărea.

Fiorul vântului aduce o taină,

Și umbrele se sparg în lumina albă,

Vocea-mi spre zări se înalță,

În valul cel mut și marea cea calmă.

Fiorul nopții m-a dus spre uitare

Și umbrele se lasă în noaptea senină

Doar stele răsar în mare depărtare

Găsind în suflet o pace divină.

noiembrie 2025

Moartea, punct sau virgulă?

 

autor Roryta

Ce te costă să închizi un pic ochii și să-ți imaginezi ce ar putea fi dincolo de această viață?
Ce te costă să-ți imaginezi să zbori pe nori, prin Cosmos, direct spre o lume neștiută, infinită?
Gândiți-vă un pic!
Mai țineți minte cum făceam în copilărie? Ne imaginam tot felul de minuni, cu prinți, cu prințese, visam, ne jucam, atingeam infinitul, nelimitatul, lumina. De ce oare? Simplu. Fiindcă eram mai aproape de ele.
Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și îmbătrânim, parcă ne distanțăm tot mai mult de tot ce e frumos, ne pervertim, căpătăm o frică viscerală de a mai admira, de a ne conecta cu Dumnezeu, de a ne ruga, de a medita și de a iubi.
Când vom înțelege toate astea?
De ce nu vrem să ne mai arătăm vulnerabilitățile, fricile, temerile, bunătatea, sensibilitatea, dar mai ales Iubirea?
Unde am greșit când am ales neiubirea? Unde greșim când îi judecăm pe alții, când ocolim lumina și alegem doar întunericul?
Dar mai ales, când vom realiza oare hăul din noi? Sau, mai exact, de ce ne îndreptăm fața către tot ce e frumos și bun doar în ultima clipă a vieții?
Trăim într-o junglă nu doar urbană, ci mai adânc, de sens, de creație, de miracol, negându-l sau ignorându-l până în măduvă, având iluzia absurdă și atât de penetrantă că suntem nemuritori pe acest pământ, că n-am făcut și nu facem altceva decât să ne credem fericiți pe infernul din suflet.
Câteodată însă, mai sar scântei din hău, asemeni unui vulcan care stă să erupă. Sunt clipe de lumină, fante pardosite cu iubire divină, fisuri în viața noastră hașurată de stres și plină de nimicnicii sfărâmate de incultură.
De ce nu le dăm atenție? De ce nu ne plecăm urechea, ochii, dar mai ales inima către ceva necunoscut, într-adevăr, dar pe care am avea capacitatea de a-l explora, măcar să fim curioși, să vedem ce e, nu să azvârlim cu moloz verbal în cineva care a avut puterea, forța, curajul delirant, dar și iubirea din claviatura sufletului de a arăta tuturor că visele noastre din copilărie pot fi asemuite cu somnul etern, cu regăsirea, după atâția ani, cu Începutul și Sfârșitul, cu Alfa și Omega existenței noastre.
Cu siguranță că știu acest film pe de rost, fiindcă am și acum senzația, la fel ca prima oară, că el m-a readus în punctul 0 al axei pe această viață, cu toate că mirosisem ceva de mulți ani, ceva din mine nu-mi dădea pace, ceva se întindea în nemurire și am avut curiozitatea să caut ce anume îmi face să-mi vibreze ființa, să-mi răstoarne sufletul și să crească spre nesfârșire.
După atâția ani și încă sunt uluită, după atâtea zeci de ori în care l-am văzut și revăzut și revăzut iar și iar, de știu din el fiecare privire, fiecare emoție, fiecare poveste așa cum îmi cunosc propria viață, și încă îmi restructurează ființa, în toată adâncimea ei, încă mă face să-mi dea lacrimile când îl privesc vrăjită, absolut fascinată înțelegând din nou și din nou că atunci când murim, nu murim oricum, și nu definitiv, ci murim spre a ne naște.
Filmul 𝙈𝙤𝙖𝙧𝙩𝙚𝙖, 𝙥𝙪𝙣𝙘𝙩 𝙨𝙖𝙪 𝙫𝙞𝙧𝙜𝙪𝙡𝙖̆? a fost și este, după, părerea mea, cel mai strălucit film documentar al tuturor timpurilor, fiindcă pentru prima oară în România, pentru prima oară în țara asta a noastră, măcinată de o sterilitate spirituală nativă și foarte bine înrădăcinată de sute de ani, Calin Tertan - un om oarecare din 20 milioane de români, a avut suficientă nebunie în ființa lui de a se metamorfoza în scânteia de lumină din vulcanul de care aminteam mai sus, asumându-și negațiile, injuriile, masochismul hohotitor și incult al tuturor nulităților 𝙛𝙚𝙞𝙨𝙗𝙪𝙘𝙞𝙨𝙩𝙚, necruțându-l chiar deloc de ieșirile psihopate ale acestora.
Dar poate că nu trebuie să fim de acord cu ideea din film, ideea de nemurire, de eternitate a sufletului, de veșnicie a spiritului nostru, poate nici nu trebuie să credem că dincolo de această viață perenă există un Dumnezeu sub formă de energie. Putem păși mai departe, fără a împroșca cu noroi un om nevinovat, curajos și plin de adevăr. E așa de greu? Nimeni nu este obligat să rămână, avem libertatea de a alege să vedem altceva, să plecăm fără să reținem nimic. Nu-i absolut nicio pierdere. Cel puțin, poate nu acum.
Totuși...
”Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, nu-i așa?
Dar...
Dar dacă e adevărat? Și dacă totul e real și Dumnezeu este sub formă de energie deasupra noastră, prin noi, cu noi și, mai ales, în noi, într-o altă formă decât cea cu care am fost îndoctrinați?
Și dacă totuși... acest om spune adevărul?
Să ne gândim puțin!
Opriți-vă!
Dacă totul este real?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega ADEVĂRUL?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega opera Creatorului?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega existența lui Dumnezeu?
Poate ar trebui să fim chibzuiți.
Poate ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că noi toți suntem Lumină, că, așa cum spune adesea producătorul 𝐂ă𝐥i𝐧 𝐓e𝐫ț𝐚n în interviurile sale, măcar ”să ne punem un pic pe gânduri”, măcar ”să ne punem semne de întrebare”, asemeni celui din titlul filmului.

Așadar, haideți să ne punem pe gânduri, să cugetăm și să ne punem semne de întrebare!
Poate, astfel, vom reuși să schimbăm ceva!

noiembrie 2025

Lacrimi în balanță

autor Roryta

Te caut iar în nopți cu sufletul aprins,

Îți simt iubirea caldă care pătrunde-n mine,

Și dorul mă cuprinde în vid și în abis

Iar lacrimile-mi cad în nopțile divine.

În gând te port mereu, ești steaua mea din cer,

Și pașii tăi răsună în inima mea plină

Când ești așa departe aș vrea mereu să sper,

Că vocea ta îmi sună în suflet cristalină.

Privirea ta aprinde o stea ce nu se stinge,

Și orice teamă piere când vii așa spre mine

Și când tăcerea vie spre tine mă împinge

Se naște-n dor lumina în nopțile senine.

În lacrimă îmi ești și plouă peste vis,

Când umbra se transformă în veșnicul sărut

Și tot ce s-a pierdut renaște în paradis

În Raiul cel mai sfânt adesea nevăzut. 

Cu tine timpul curge într-o iubire pură ,

Și sufletul se-nalță spre clipe ce ne-adună

Se-mpletesc în noi lumini ca o măsură

Și fiece secundă devine o cunună.

Când umbrele mă prind și noaptea se destramă,

Și-n lacrima balanței se cântăresc minuni

Sunt suflet renăscut ce-n paradis mă cheamă

Să fim doar împreună ca doi smintiți nebuni.

Rămâi cu mine-n suflet în aerul din tine,

Mă balansez fierbinte între suspin și dor

Ca o balanță-n lacrimi ce iarăși va să vie

În viață iar să simt iubirea în fior.

noiembrie 2025

Toamna în care am respirat altfel

 
autor Roryta

În abur cald se naște-un început,

Și-n echilibru se întind iar pașii

Un freamăt blând în mine s-a făcut,

Când noaptea se coboară dintre aștri.

Pe drum curgea tăcerea ca un lut,

Iar vântul lin își țese al său zbor

Din geana serii aburul temut

Mă împresoară-acum în lacrimă și dor.

Simțeam pe drum un tainic început

Care răsare-n valuri de lumină

În fiecare frunză ce-a căzut

Era un freamăt mut dintr-o tulpină.

Așa am respirat atunci altfel,

Când toamna-mi da din abur începutul;

În mine a tăcut un dor rebel,

Ce-a prins în freamăt liniștit trecutul.

noiembrie 2025

Un sfânt printre noi

 

autor Roryta

            Am întâlnit un sfânt în viață.

          De vreo doi ani Dumnezeu l-a adus în viața mea. Un miracol. De care nici măcar nu mi-am dat seama. Nici nu am realizat grandoarea, nu am realizat ce minune mi se întâmplase și de cât timp această minune deja mă împresura, numai că eu mă învârteam în jurul ei și n-o vedeam. Sau nu realizam.

        Cum este să trăiești într-o pace și iubire perpetuă? Cum este să nu simți nici o încrâncenare, niciodată, să simți că ești mereu ca un fulg de nea, să zâmbești tot timpul la soare, la lună, la stele, la flori și oameni? Cum este să ai mereu odăile sufletului tencuite cu iubire, să ai tot timpul catedrale în inimă? Cum de el reușește și noi nu? Cum de el este un lider în acest sens, iar eu nu reușesc nici a zecea parte din el să fiu?

         Cum face să-L aibă mereu pe Dumnezeu în suflet, să nu se îndoiască niciodată, să nu se răzvrătească și tot timpul să mulțumească Celui de Sus pentru orice?

          Cum este oare să fii liber de ură, de invidie, de răutate, să nu rătăcești ca un bezmetic prin frunzișul riguros al cheltuirii de sine, să nu te afunzi prin hățișurile propriei nimicnicii dând din tine bucăți de viață și rămânând cu zile terfelite de elucubrații malițioase?  

          Cum este să fii împăcat în permanență cu Dumnezeu, nu doar să-L primești în viața ta, ci să ți-l faci mai mult decât prieten, să-L faci parte din tine, din structura ta ca om, ca entitate, ca suflet, ca spirit, ca formă de viață efemeră, dar mai ales eternă? Cum este oare să-ți simți sufletul vibrând de un dor permanent de Dumnezeu, de Creator, de Cel care-ți călăuzește fiece gând, fiece vibrație a inimii, să știi că te contopești cu nemurirea, că poți zbura prin rugăciune, prin suflete, prin oameni și Univers ca o pasăre în zbor, ca un porumbel al păcii și al iubirii, ca o cometă atât de mare că poate lumina jumătate din univers?

         Da. E un sfânt în viață.

      De fiecare dată când îl întâlnesc, tot mai mult mi se timbrează în mine convingerea că acest om este dacă nu desăvârșit, cel mai aproape de desăvârșire din toți oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții. 

        Energia, vibrația, vocea, pacea, liniștea pe care o simt emanând din el mă face să mă simt mică, din ce în ce mai mică în nimicnicia mea. Atât de măruntă că uneori aș vrea să dispar. 

      Nu e bine să facem comparații, e adevărat. Dar numai așa pot recunoaște o valoare într-un om: făcând comparații.

        Tot timpul facem comparații. De multe ori fără voia noastră. Nu se poate altfel.

      Fiindcă n-ai cum să trăiești Raiul dacă n-ai trecut prin Iad. Și atunci compari.

        Am întâlnit un sfânt în viață.

        Părintele Viorel de la Topraisar (Constanța).

        Îi mulțumesc infinit lui Dumnezeu că omul Lui îmi netezește cărarea spre cer. 

    Îi mulțumesc infinit părintelui Viorel pentru toate cuvintele frumoase, încurajatoare și pline de un optimism izbăvitor pe care mi le-a adresat vreodată. Ele au reușit adesea să mă scoată din mocirla propriilor gânduri, m-au făcut să-mi vibreze sufletul și inima de emoție, mi-au străbătut și liniștit tăcerile care plângeau în mine uneori, aducându-mă pe făgașul netulburat al cărării drepte așa cum o mamă aduce copilul rătăcit pe drumul sigur și drept al iubirii ei nemărginite.

         Fiți binecuvântat, părinte Viorel!

         Sunteți o magie în această lume deșertificată de iubire și neputință.

         Mulțumesc.

         octombrie 2025

În tăcere iubirea se aude mai clar

 

autor Roryta

În inimă răsună iar un dor,

Lumina strălucește mai ușor.

Am un curaj și-o foame de iubire,

De visul meu în veșnica trăire.

În freamăt lin se nasc cuvinte mute,

Și-n minte-atâtea vrute și nevrute

Iar zori de rouă ne ating obrazul,

Ce se prelinge-ncet pe tot grumazul.

Iubirea cea tăcută iar ne cheamă,

Și ne-nsoțește-n suflet fără teamă

În inimă se-ntinde-n veci speranța,

Și nu mai simt în suflet iar distanța.

noiembrie 2025

No comment

 

Pentru poezia Între tăcere și stele - 11.11.2025

No comment

 

No comment

 

No comment

Dincolo de oglinzi

 

autor Roryta

Te caut printre visuri în ploaia ce nu tace,

În freamătul de frunze şi-n noaptea care zace,

În pasul care trece și-n clipa ce se frânge,

În tot ce nu se spune şi unde nu se-ajunge.

Te simt plutind prin aer în liniștea pustie,

În timpul care plânge și care nu se știe,

În dorul ce mă strigă și nu mai are loc,

În lumea asta crudă de dor şi nenoroc.

Te chem din depărtare cu glasul meu de floare,

Cu mâinile întinse și inima ce doare,

În drumul către tine se stinge orice frică,

Căci simt cum iar iubirea în mine se ridică.

În dulcea mea oglindă e chipul tău senin,

În el se contopeşte un vechi și blând destin,

Acolo se adună tăceri și primăveri,

În viaţa mea apusă de multele plăceri.

Coboară iar în mine o patimă ce doare,

Și dorul meu te strigă din mările stelare,

Pe țărmul unei clipe rămâne-un semn tăcut,

De parcă veșnicia din tine nu m-a vrut.

Și dacă ne desparte un pas, un dor şi un cuvânt,

Eu tot în tine ard și tot în tine cânt,

Căci lumea se destramă, dar noi rămânem vii,

Prin fiecare vis sfârşit în zeci de mii.

Eu sunt oglinda vie din mine şi din tine,

Căci tot ce străluceşte în lună şi-n stelele divine.

Făcutu-m-am o sferă din clipa de acum,

Spre nesfârşit mergând mereu pe sfântul drum.

Hai să ne contopim în vise şi în astre

Să fim un început în versurile noastre

Şi dincolo de-oglinzi să ne primim lumina

Ca-n Rai să fim o sferă, acum şi-ntotdeauna.

noiembrie 2025

Toamna în care am învățat să tac

 

autor Roryta

Pe frunza toamnei stau și-mi scriu destinul,

Cu dorul vechi ce-mi bate-n piept suspinul.

Oglinda nopții-mi spune iar că pier,

Și că-n tăcere se-ascunde-un adevăr.

Pe cerul stins lumina s-a retras,

Și vântul poartă clipele ce-au ars.

Din ram coboară umbre fără rost,

Că doar iubirea este tot ce-a fost.

Tăcerea mea se-așază peste drum,

Ca un covor de frunze dus pe fum.

Și-n ochii reci ai lumii mă desfac,

În toamna-n care-am învățat să tac.

Mi-e dor de tine-n fiecare seară,

De glasul tău, oglindă solitară.

Dar nu mai chem nimic, nu mai aștept,

Doar frunza cade-n mine, lin și drept.

În mine-i pacea care nu se spune,

Și dorul ce rămâne fără nume.

Un adevăr atât de trist și care doare,

În el se sting iubiri fără chemare.

Și totuși simt sub piele-un fir de viață,

Un mugur mic ivit la suprafață

Care mă-ndeamnă iarăși să mai tac

În lumea asta rece fără leac.

noiembrie 2025