De ce ne pierdem în
nimicuri și căutăm nefericirea
De ce în sufletele
noastre reci pălește strălucirea
De ce ne pervertim în
lume și ne golim de vise
Speranțe și dorințe vii
atât de agresiv ucise?
Suntem doar fire de
nisip pe plajele uitate
Perfecți în lăcomii și
pofte, crudă infirmitate,
A neputințelor lumești
și-a zilelor sordide
A slăbiciunilor
cumplite și-a vitejiilor stupide.
De ce ne ținem dinții
strânși când ura ne-mpresoară
Și ne crucificăm voit
pacea interioară
De ce ne credem mai
frumoși, mereu strălucitori
Când știm, de fapt,
atât de bine că suntem muritori?
Suntem fărâme-n Univers,
suntem mici siluete
Umbre-neant ce trec
grăbit prin căi și prin comete
Nici n-apucăm să ne
aprindem ca o scânteie vie
Că ne și stingem imediat
încă din temelie.
De ce ne amăgim amarnic
în țarcul nostru mic, meschin
Crezând că totul e sclipire
și viața toată un festin
De ce-am uitat să fim gingași, să dăruim iubire
Și am fugit de slăbiciuni,
sporind în risipire?
Atât de multe întrebări
și tot atâtea remușcări
În ale noastre clipe
rare de palide-ncercări
Să ne răspundem cu
blândețe și cu înțelepciune
Că viața noastră toată e simplă deșertăciune.
Cristea Aurora - noiembrie 2020
