I-am
privit fără să gândesc prea mult.
Erau
de nedespărțit. Se țineau de mână, se sorbeau din priviri. Îi știam din școala
generală și, ulterior, din liceu. Ani de zile i-am văzut cum se duceau la
școală, apoi la liceu și mai târziu, la facultate. Erau frumoși și tineri și se
iubeau nebunește. De undeva din umbră, îi admiram, dar îi și invidiam. Nu aveau
ochi decât unul pentru altul. Cel puțin 8 ani, dacă nu cumva și mai mult. Deja făceau
parte din decorul cartierului. De multe ori, aproape că ocoleam drumurile, doar
ca să-i văd pe ei doi împreună, pe străzile din apropiere. Ce frumoși erau!
Apoi,
dintr-o dată, ceva s-a întâmplat. Nu i-am mai văzut împreună. Drumurile lor
s-au separat.
Am
crezut că e ceva temporar. De fapt, eram sigură că e ceva temporar. Numai că
n-a fost așa. A fost ceva iremediabil, pentru totdeauna. Niciodată nu i-am mai
văzut împreună. Ba mai mult, el a cunoscut o altă fată și în nici 2 luni, deja
se căsătorea cu noua fată. Cred că era undeva prin anul 3 de facultate. Ulterior a și plecat din oraș. Am aflat
mai târziu că deja făcuse 2 copii cu acea fată, devenită nevasta lui peste
noapte.
S-au
certat dintr-o prostie, spuneau cunoscuții. Ea voia să meargă la mare într-un
week-end, el voia să plece la munte cu prietenii. De aici, ruptura. Noua
prietenă, viitoarea soție, era o prietenă comună din gașca cu care el a vrut
atunci să plece la munte.
De
când apăruse această amică?
Nu
asta m-a mirat cel mai mult. M-a mirat că totul s-a petrecut fulgerător. Viața
lor a luat o întorsătură neașteptată și definitivă.
Fata
a rămas singură și s-a căsătorit mult mai târziu cu un tip pe care nici nu cred
că-l iubea. Atâta doar, că nu voia să rămână singură.
*
În
cartierul nostru aveam mulți prieteni.
Doi
colegi de bancă care erau prieteni încă din copilărie. Erau ca frații. Au mers
la același liceu, au făcut aceeași facultate și s-au angajat la aceeași multinațională.
Erai băieți de 10, au mers la olimpiade, au avut rezultate strălucite și unul
și altul.
Apoi,
într-o zi, unul dintre ei a promovat mai repede la locul de muncă, celălalt s-a
plafonat.
A
intervenit invidia, ura, frustrările. Cel rămas în urmă l-a acuzat pe celălalt
că l-a săpat la șef, că se punea bine cu conducerea, în detrimentul celui de-al
doilea. Lucrurile au degenerat, s-au certat și nu s-au mai împăcat niciodată.
Cel frustrat și-a dat demisia, și-a schimbat jobul, s-a căsătorit la viteză și
a plecat să lucreze undeva într-o cantină, făcând cu totul și cu totul altceva
decât învățase. Viața, greutățile familiale, lipsa banilor l-au făcut s-o ia
ușor-ușor pe cărări greșite și astfel, a ajuns la nici 40 ani să devină bețivul
cartierului. Prietenul lui a fost detașat cu serviciul în America și s-a
stabilit în California pentru tot restul vieții, devenind un cercetător de
succes în domeniul IT.
*
Două
vecine au fost ani de-a rândul prietene. S-au înțeles de minune, au făcut
petreceri împreună, și-au lăsat copiii una la alta în grijă atunci când plecau
în vacanțe, se împrumutau cu zahăr, cu ulei, făceau schimb de mâncăruri, de
rețete, erau de nedespărțit. Copiii învățau la un loc, dormeau când într-o
casă, când într-alta. La un moment dat, prietenia lor a încetat brusc. S-au
certat de la o palmă dată de un copil celuilalt copil, din cealaltă familie. Au
sărit una în capul celeilalte, a avut loc un scandal monstru și se urau așa de
tare că au început să iasă din scară numai după ce se urmăreau pe vizor, ca nu
cumva să se întâlnească pe scări. În doar câteva luni, una dintre ele s-a mutat
în alt cartier și niciodată nu au mai vorbit, chiar dacă s-au mai întâlnit
tangențial pe stradă, după câțiva ani.
---------------------------
Unde
ne-am pierdut?
Unde
ne pierdem, dragilor?
Ce
anume zace în noi de dăm cu piciorul la oamenii pe care poate că i-am iubit cel
mai mult pe lumea asta?
Când
s-a frânt brusc acea ”iubire” cu care defilam până mai deunăzi?
Sunt
pur și simplu șocată. De povești, de viață, de NEoamenii din noi.
Doamne,
ce ușor renunțăm! Ce ușor renunțăm la oameni, la iubiri, la prietenii, la
relații!
De
ce ne este atât de greu să trecem peste orgolii, să ștergem efectiv cu buretele
micile războaie dintre noi, și să
câștigăm bătălia supremă? Unde ne-au fost așa-zisele sentimente, unde
ne-am pierdut în negura vieții? De ce ținem cu dinții să avem acea ”dreptate”
tâmpă, de parcă am merge cu ea în fața lui Dumnezeu ca un scut ieftin și plin
de zgură, sperând că el ne va salva? Când de fapt, acel scut nu este altceva decât
o greutate uriașă, o platoșă pe care o atârnăm imbecil peste sufletele noastre,
peste iubirile noastre, peste lumina din noi? De ce ne acoperim cu orgolii idioate
în detrimentul și încrâncenarea noastră?
Cum
poți să spui: nu mă interesează, nu-mi pasă? Când cu doar cu câteva zile înainte...
ÎȚI PĂSA, TE INTERESA, poate iubeai acea persoană, poate chiar o ajutai. Unde
sunt sentimentele de ieri? Când ai mințit? Atunci sau acum? Unde e realitatea?
Când e realitatea?
De
ce-ți pasă mai mult de propriul tău orgoliu, de propriul EGO decât îți pasă de
OMUL din fața ta?
Poate
au fost clipe când acel om te-a ajutat, poate chiar v-ați împărtășit secrete,
poate v-ați îmbrățișat sufletele în iubire și v-ați jurat să rămâneți împreună
orice ar fi.
Cum
ați putut să ștergeți totul cu buretele atât de repede de parcă n-a fost scris
niciodată?
Am
avut la un moment dat o discuție contradictorie cu cineva, pe o anumită temă.
Discuția a fost extrem de aprinsă și am vrut să știu, pentru mine, cine are dreptate:
eu sau persoana respectivă. Și pentru că mă frământa ideea, am zis că singura
persoană care ar putea să-mi dea un răspuns înțelept este nimeni altcineva
decât duhovnicul meu, omul de suflet care mai îmi îndreaptă tălpile atunci când
calc pe jar efectiv. Mi-a dat un răspuns atât de senin, simplu și înțelept, de
parcă mi-ar fi deschis o ușă în creier: Ce contează cine are dreptate? Cine
face dreptatea și cât de dreaptă e?
Chiar
așa!
Cine
face dreptatea? Cui îi folosește dreptatea? Ce face un orgoliu din dreptate?
Sau dreptatea din orgoliu?
Părintele
Arsenie Papacioc spunea așa: Pacea este de patru ori mai mare decât
dreptatea.
Și
atunci?
Ce-s
înfumurările astea? Ce este lipsa asta de discernământ și de armonie dintre
oameni?
Să
nu renunțăm la cei pe care îi iubim!
Să
nu ne lăsăm orbiți de vanități false care nu fac altceva decât să distrugă raporturile
dintre oameni.
Când,
invariabil, mai devreme sau mai târziu, ajungem pe paturile de spital și ne
facem un scurt bilanț al vieții, ajungem volens-nolens, să avem regrete: poate
că trebuia să cedez, poate că trebuia să mă împac, poate că dacă mă împăcam nu
ajungeam aici, poate trebuia să las de la mine etc. O mie de gânduri tardive nu
fac cât o ceapă degerată. Prea târziu. Too late.
Și
atunci?
Dar
de ce să mă autopedepsesc la nefericire, ce ce să-mi anulez propria liniște, cu
bună știință, din pricina unor vanități stupide? Și mai e ceva: de ce să ajung
să regret ceea ce nu am făcut? Mai bine să regret ceea ce am făcut, decât ceea
ce n-am făcut. Chiar așa! Unde mi-e împăcarea cu mine, unde mi-e împăcarea cu
Dumnezeu? Unde mi-e acea descătușare, acea eliberare a inimii, acea dezrobire a
urii, a invidiei și a geloziei?
Când
viața e... doar un fum, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin.
De
ce să ajungem acolo?
Să
lăsăm orgoliile de-o parte! Din pricina lor s-au desfăcut prietenii, s-au
distrus oameni, vieți, destine. La ce bun toate astea? V-ați gândit vreodată
că peste 100 ani nu doar că niciunul dintre noi nu va mai exista, dar absolut
nimeni nu-și va mai aduce aminte ce s-a întâmplat în urmă cu atâtea zeci de
ani, că nimeni nu va mai ști motivul certurilor și că nici nu mai contează? V-ați gândit
vreodată că totul este trecător, că totul este efemer, că murim cu toții și că
am lăsat deliberat să treacă bucuria și fericirea pe lângă noi și nici măcar nu
am întins mâna? Că, de fapt, nu trebuia să facem nimic altceva decât s-o simțim,
s-o respirăm, s-o inhalăm atunci când ea se pregătea să ne învăluie?
Unde
am greșit? Unde greșim? De ce ne lăsăm orbiți de tot ce e rău în noi? De ce îi
dăm voie să iasă din noi?
Când
ar trebui să-l anihilăm, să-l sufocăm efectiv cu bunătatea, cu candoarea, cu
iubirea din noi? Acestea toate, pe care le avem ACUM și AICI la îndemână. Atât
cât le mai avem. O zi, două, poate cu puțin noroc, chiar nouă zile.
Pentru
că, în esență, ceea ce contează cel mai mult este să mergem în suflet, în inimă
și în gând cu acele cuvinte sfinte pe care Maica Tereza le-a spus cândva și
după care, personal, fac eforturi susținute să îmi ghidez existența: ”Dă-i
lumii tot ce ai mai bun și poate nu va fi niciodată îndeajuns… Dă-i lumii tot
ce ai mai bun, oricum. La urma urmei, este între tine și Dumnezeu…N-a fost
niciodată între tine și ei, oricum.”
Aceasta
este muzica sufletului!
Aurora Cristea - scriitor și poet
