autor Roryta
La început
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământurile. După ce a creat lumina, apa, uscatul
şi vieţuitoarele, în ziua a şasea Dumnezeu a creat omul. El a spus “creşteţi,
înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...”. Pesemne că la vremea aceea nu avea cum să
bănuiască nici pe departe că astăzi vom atinge impresionantul număr de şapte
miliarde. Noi L-am ascultat şi am dat dovadă de o înrobire oarbă, am fost şi
suntem poate prea zeloşi în acţiunea noastră de supunere, poate singura pe care
am reuşit s-o împlinim cu adevărat. Restul... cam toate poruncile au fost
încălcate cu sau fără voia noastră.
Prin această
poruncă, femeia reprezintă, în fapt, chintesenţa existenţei fiinţei umane, ea
având forţa necesară întru perpetuarea speciei omeneşti pe pământ, plăsmuind
prin însăşi construcţia ei anatomică menţinerea vieţii de-a lungul vremii,
câştigându-şi dreptul la eternitate, dar şi la suferinţă. De-a lungul istoriei,
femeia a reprezentat acel punct tangibil şi firav al noţiunii de cuplu, acea
matrice fundamentală care stă la baza convieţuirii în doi, căreia cu emfază
comuniştii i-au atârnat o etichetă de gât, numind-o plastic, celula de bază a
societăţii. Ea s-a bălăcit voluntar sau nu în mocirla propriei mărfi trupeşti
vândute pe nimic, şi-a ucis personalitatea şi condiţia ei de fiinţă bipedă
dotată cu discernământ, pentru a-şi croi anevoios un drum prin sistemele
patriarhale şi despotice, dăruindu-şi trupul zdrenţuit de poftele animalice ale
partenerului masculin terestru. Astfel, în mii de ani, a ajuns la iluzia că a
devenit, în sfârşit, dacă nu superioară măcar egală bărbatului, distingându-se
totuşi prin sacrificiul etern al naşterii şi, de multe ori, al promiscuităţii
la care a fost silită să adere, al arivismului tumefiat de înjosiri continue
şi, în cele din urmă al depăşirii nu fără jertfă a faliei dintre străduinţă şi
lâncezeală, dintre dorinţă şi împlinire.
Într-o existenţă
istorică de-a pururi victimizată teoretic şi practic, ea are astăzi curajul de
a privi spaţiul viu al societăţii prin ochii egalităţii de rase şi sexe,
jinduind cu fervoare într-un viitor nu prea depărtat la tronul princiar şi
deplin al omenirii, visând genuin la primordialitatea guvernării unei noi lumi,
răzbunându-şi astfel trecutul angoasant şi frustrant.
Patinând fără
scrijelituri peste ideile obscure ale unor astfel de femei, mi-aş permite să
afirm că o asemenea himeră reprezintă chiar puterea de viaţă a acestora,
resortul necesar pentru a putea depăşi capcanele ivite în calea lor, şi sunt de
apreciat pentru tenacitatea exuberant-motivantă la care se supun cu bună
ştiinţă. În fapt, războiul dintre sexe a existat şi subzistă cu o perenitate
îndârjită, iar la baza lui stau sentimentele curajoase, limpezi, durabile şi
sincere, dar şi cele duplicitare, superficiale, efemere şi neverosimile care se
împletesc într-o filigranată legendă real-artistică a unor trăiri similare, de
o parte şi de alta a barierei emoţionale de comunicare, oferite reciproc
avantajos sau păgubos între femei şi bărbaţi.
Femeia
reprezintă aşa-zisul şi mult pomenitul sex slab faţă de care bărbaţii au un
respect mai profund sau mai superficial, ori de multe ori lipseşte cu
desăvârşire, funcţie de gradul de percepţie, gândire, educaţie şi/sau erudiţie.
Cu siguranţă că
astfel de concluzii nu le poţi trage la o vârstă fragedă, când abia-abia începi
să-ţi explorezi corpul teenager sau când devii un vlăstar ce-şi imaginează că
l-a apucat pe Dumnezeu de picior dacă ajunge la două decenii de viaţă, ci îţi
trebuie o oareşice practică în domeniu, la care se adaugă niscaiva neuroni
tociţi de trăiri mai mult sau mai puţin intense faţă de partenerul masculin la
un moment dat, indiferent care-i ăla.
Stă în firea
omului, indiferent dacă s-a născut băiat sau fată, să simtă cum îi alunecă
privirile spre sexul opus încă din fragedă copilărie, să scaneze vizual ceva ce
nu-i aparţine şi pe care-l consideră oarecum prohibit până la o anumită vârstă.
De exemplu, nu pot să-l uit pe prostul de Cezar care plângea mai tot timpul
dacă educatoarea cea haină îl pedepsea aşezându-l forţat într-un colţ pentru
cine ştie de neghiobie pur copilăroasă sau doar fiindcă aşa îi căşuna ei peste
zi. Cezar era teribil de frumuşel, avea ochii aceia albaştri, luminoşi şi
candizi pe care eu îi priveam fascinată, faţa rotundă şi bucalată, iar părul
rebel şi blond i se aşeza nefiresc peste sprîncenele frumos arcuite. Părea un
copil abandonat, având veşnic dresurile albe în vine, costumul de şoim al
patriei era boţit mereu de parcă taman atunci cineva l-ar fi scos din maşina de
spălat, iar pantofii erau stâlciţi şi vechi ca şi cum cel puţin o generaţie îi
mai purtase înainte. N-aş putea spune ce-mi plăcea la el, ori poate că simţeam
o compătimire adâncă atunci când îl zăream, ori poate faptul că niciodată nu se
putea integra în colectivitate rămânând ultimul la toate activităţile pe care
le desfăşuram, mă făcea să nu-l părăsesc şi să-i fiu alături, în inima mea mică
el ocupând un loc aparte.
Poate fi şi asta
considerată o primă dragoste, mai ştii?
Dragoste de
grădiniţă.
Mai târziu, când
eram la şcoala generală, ai mei m-au trimis în vacanţa de vară într-o tabără în
judeţul Dâmboviţa. Eram cazaţi într-un conac imens, cu două etaje, fetele fiind
repartizate la etajul unu, băieţii la doi, câte paisprezece în cameră. La
subsol era o sală de sport unde ziua se juca tenis de masă, iar seara se urcau
mesele unele peste altele şi se încropea un ring de dans ca vai de el, dar
destul de spaţios, astfel încât să aibă loc şi cei veniţi din Ialomiţa, dar şi
din Constanţa sau Bucureşti. Eram puştani cu vârste cuprinse între unsprezece
şi aproape douăzeci de ani, de la clasa a cincea până la ultimul an de liceu,
eu fiind pe atunci în ultimul an de şcoală generală. Unii dintre noi au venit
cu chitări lălăind pasionant celebrele melodii din Cenaclul Flacăra al lui
Păunescu, aşezându-se seară de seară pe treptele din faţa vilei şi chinuind un
„Puştoaico, tu ai sânge de viperă...” în cor cu toţi auditorii, inclusiv
profesorii teribil de destinşi în acea vacanţă.
Vedeta cea mai
adorată de public era Florin, un puşti simpatic din Ialomiţa, înalt şi veşnic
surâzător, care înnebunea fetele cu zâmbetul lui suav. Cânta bine şi atunci
când vreuna dintre noi o lua înainte, el atrăgea atenţia delicat, făcându-ne un
semn discret cu mâna şi continuându-şi melodiile într-un ritm de jurai că eşti
chiar la cenaclu. Îmi amintesc perfect cum suspinam după el, împreună cu
prietenele mele pe care mi le făcusem atunci pe loc, în acea tabără, iar el,
conştient de farmecul său, afişa un zâmbet larg pe faţă, dezvelindu-şi toţi
dinţii perfecţi. Florin cred că era în clasa a zecea în vremea aceea, frecventa
cenaclurile şi ştia toate melodiile. Probabil aspira la vreun rol de cântăreţ
pe lângă marele Adrian Păunescu, şi exersa tot timpul, nu fără succes, căci
avea, într-adevăr talent.
Într-o seară,
după ce se terminase tentativa de cenaclu, am ieşit să ne plimbăm prin
împrejurimi. Mă luase de gât, iar eu eram fascinată, simţind în suflet bucuria
fără margini, dar şi satisfacţia că dintre toate, el mă alesese pe mine, fapt
ce a stârnit o individie isterizantă în rândul celorlalte fete. Îmi spunea că-l
fascinez, că şi-ar dori să corespondăm, îmi ceruse adresa de acasă şi nu mă
slăbea din ochi. Mai puţin entuziasmată, am răspuns prudentă:
- Şi tu îmi placi. Numai că nu pot să-ţi
dau adresa, fiindcă ai mei mă vor omorî dacă vor afla că încep cu
scrisorelele de amor de la paisprezece ani.
Timp de două
săptămâni cât a ţinut tabăra, ne întâlneam seară de seară, plimbându-ne de mână
inocent până se însera de tot şi atunci fugeam la discoteca improvizată. Acolo
se dansa languros sau nu, Florin fiind mai mereu prin preajma mea. După o
„relaţie” de paisprezece zile, ne-am despărţit cu mult dor în suflet şi ne-am
promis că nu ne vom uita niciodată, lucru pe care eu l-am respectat cu
sfinţenie, nu ştiu dacă şi el.
La niciun an
după marea mea „aventură”, am plecat din nou într-o tabără, de data asta la
Bucşoaia, tot două săptămâni. Acolo l-am cunoscut pe Romică, un băiat în clasa
a unsprezecea, care m-a învăţat ce înseamnă sărutul adevărat. Sincer, nu mi-a
plăcut spoiala aceea dintre buzele noastre, schimbul acela de fluide greţos
care-mi provoca silă, şi apropierile acelea ce se presupuneau a fi tandre, dar
pe care eu le socoteam ca o invadare a intimităţii mele fizice, o unire care mă
făcea rigidă, ţeapănă, şi pe care nici nu vroiam s-o ascund. Romică mă privea
uimit.
-
Ce-ai, Mihaelo? Eşti vreo sălbatică sau
ce? Ce crezi că-ţi fac?
-
N-am nimic..., bâiguiam fără glas.
-
Nu mă placi?, întreba el îndrăzneţ.
-
Ba da, cum să nu?, îi răspundeam
înflăcărată, căci adevăr grăiam.
-
Atunci, ce stai aşa, stană de piatră?
Fii şi tu mai maleabilă!
Îmi plăcea
foarte mult acel Romică, un puşti simpatic, brunet cu ochii verzi, care avea o
alură de sportiv, subţirel şi înalt, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, de
parcă le avea cusute acolo, pe interior. Doar când se apropia de mine, mai
scotea pe rând câte o mână, să mă ţină de talie, cealaltă având grijă s-o ţină
ascunsă.
O altă „relaţie”
de paisprezece zile.
Şi asta fiindcă,
la vremea aceea, nu puteai să ai o legătură mai lungă, ci schimbai partenerii
ca pe şosete. Astăzi te simţeai cu adevărat îndrăgostită de vreun băieţandru,
peste o săptămână simţeai nevoia să-l înlocuieşti fiindcă ţi se părea că
zăreşti pe altcineva mai frumos, care se îmbrăca mai bine, care îţi arunca
ocheade pitite dar pe care tu le prindeai din zbor, care părea mai fascinant şi
mai atrăgător.
Când am devenit
studentă însă, lucrurile s-au schimbat radical.
Robert, colegul
meu de facultate, era un afemeiat convins. Flirta cu toate fetele, eu nefăcând
excepţie. Partea mai proastă era că mă îndrăgostisem cu adevărat, iar el,
şmecherul”, mi-a frânt inima, râzându-mi în nas şi afişându-se cu alte colege,
deşi îmi spunea că mă iubeşte la nebunie.
- Robert, tu nu mă iubeşti!, îi spuneam
tristă.
- Ba da. Normal că te iubesc. Dar trebuie
să mă descarc şi eu cumva. Dacă tu nu vrei..., îmi răspundea
indiferent, cu un rânjet idiot pe faţă.
Mă şantaja,
ştiam că dorea să mă constrângă în vreun fel şi să mă dăruiesc lui, cu trup şi
suflet, aşa cum face o femeie matură şi adevărată, doar că eu consideram că nu
a sosit momentul, nu încă, nu acum. Şi bine am făcut, fiindcă în câteva luni
ne-am despărţit, după ce i-am făcut un scandal monstruos, după o aşa zisă relaţie agonizantă în care eu investisem
sentimente, iar el doar se juca cu ele.
Tot în timpul
studenţiei, mai către sfârşit, l-am cunoscut pe Tiberiu, un coleg de la o altă
secţie, din facultate. Am plecat la munte aproape două grupe, la Sinaia,
într-un banchet de o săptămână.
Deşi nu aş putea
spune că mă fascina în vreun fel, fiindcă nu era frumos nici pe departe, m-am
surprins nu o dată studiindu-i formele trupului, ca un bărbat care îşi plimbă
privirile insolente peste corpurile voluptoase ale femeilor, şi îi cercetam cu
ochii linia şoldurilor, umerii şi braţele, ba chiar coboram pe furiş mai jos,
încercând să ghicesc ce are în pantaloni şi să mă întreb cutezător de ce stau
atât de umflaţi în faţă. Mai că m-aş fi apropiat de el, măcar uşor, pe
verticală, să simt şi eu acel ceva ce isterizează femeile cu experienţă şi nu
numai, să cercetez curios de ce acel ceva ia forme dintre cele mai bizare în
preajma unor sâni feminini sau în faţa unui posterior tare de femeie.
Într-o noapte,
la discoteca din Sinaia, celebră şi unică de altfel în vremea aceea, ne-am
apropiat şi ne-am sărutat cu pasiune, cu toate că nici atunci nu mă dădeam eu
în vânt după schimbul de fluide descris de alţii atât de agonizant-stimulator,
care zvârcoleşte oamenii în anumite momente considerate intime. Tiberiu era
temerar şi nu s-ar fi dat în lături nici mort din calea mângâierilor trupeşti,
nu ar fi fugit din faţa unei tinere femei în ruptul capului, poate tocmai de
aceea, m-am trezit că în trocul nostru natural de spume gingivale, care mai de
care mai adânc sondate, el mi-a apăsat puternic mâinile peste sâni şi i-a luat
la mângâiat, la frământat şi la palpat. L-am lăsat în pace şi am continuat să
mă las purtată de acel neastâmpăr, curioasă de cât de departe ar putea să se
ajungă. S-a înfierbântat subit, a transpirat şi m-a lipit de el toată, de-a
lungul corpului său filiform şi palpitător, făcându-mă să simt mai jos de
mijloc acea cocoaşă orizontală care mă împungea cu hotărâre. M-am speriat şi
l-am împins cu putere, iar el, şocat, m-a cercetat cu privirea:
- Ce s-a întâmplat?
- Ce-ai acolo?, îl întreb direct, arătând
cu ochii prohabul umflat.
- Vrei să afli?, zice râzând.
- Nu sunt sigură... îngaim cu prudenţă.
- N-ai vrea să fii?, tatonă el terenul.
- Cred că nu... îi arunc repede şi dau să
fug.
- Ei, haide, haide, că nu te mănânc!, râse
apucându-mă de mână. Mai bine ieşim la aer.
Am ieşit din
discotecă şi ne plimbam aiurea pe străzi în plin miez de noapte.
- Spune-mi, ai făcut-o vreodată?, mă
întreabă la un moment dat oprindu-se.
- Nu...
- Se vede... Încercăm?
- Acum?
- Dar când? Când o să ai patruzeci de
ani?, se miră hlizindu-se.
Ne-am oprit în
faţa vilei unde era cazat. Se apropie de mine şi cu un glas şoptit, îmi spune:
-
Nu e nimeni în cameră. Toţi sunt la
discotecă. Hai, urci?
Am urcat şi am
desfăcut unica sticlă de şampanie care fusese lăsată pe masă de colegi, de cu o
seară înainte. A dat drumul la un casetofon ca vai de el şi s-a apropiat de
mine:
-
Dansăm?, spuse el cu ochii strălucind.
-
Dacă spui tu...
Camera se rotea
cu mine şi-mi era teamă. Culmea era că gândeam la rece, nu eram vrăjită deloc,
poate pentru faptul că nu mă omoram iubindu-l, ori poate pentru că nu
cunoscusem încă iubirea la orizontală dintre un bărbat şi o femeie şi nu ştiam
ce taine poate ascunde.
În timpul
dansului s-a apropiat de mine, mi-a încolăcit braţele după trup şi m-a lipit de
el, apoi cu o mişcare scurtă, dar hotărâtă şi-a lipit buzele de buzele mele.
„Ah, iar acel sărut dizgraţios!”, am gândit involuntar. Doar că încet-încet nu
l-am mai simţit chiar aşa. Tiberiu ştia cum să sărute, ştia atât de bine să-şi
plimbe limba peste şi sub limba mea, ştia să cerceteze orice locşor al
interiorului gurii mele, făcându-mă să-mi schimb vechea părere despre sărut,
despre acea împreunare considerată până atunci dezagreabilă dintre buzele unei
femei şi ale unui bărbat. Cu o mână mi-a cuprins talia, apoi cu cealaltă, a
urcat uşor pe sâni, căutând cu înfrigurare sfârcul ce începea să se întărească
asemeni protuberanţei lui din pantaloni ce o simţeam din ce în ce mai
pronunţată. Mi-a luat mâna şi a băgat-o în pantalonii lui deveniţi excesiv de
strâmţi, desfăcându-şi cu grijă nasturii ale căror cusături stăteau să
plesnească. Cu mâna lui deasupra mâinii mele, peste chiloţi, făcea mişcări
domoale şi apăsate în sus şi în jos peste acea ridicătură nefirească
metamorfozată deodată, apoi rapid şi experimentat, şi-a tras elasticul ce-l susţinea
şi mi-a îndesat mâna în chiloţi, neslăbind mişcările verticale, mulându-mi
falangele după formă şi îndoindu-le cilindric peste ceea ce nu-i mai încăpea în
spaţiul acela subit negeneros. S-a depărtat uşor şi a privit admirativ în jos,
lăsând slobozi pantalonii şi chiloţii ce au căzut la glezne, apoi mi-a tras
fermoarul de la pantaloni şi m-a pipăit cu o dexteritate de care nu credeam că
e capabil, peste pântec şi mai jos, cu mâinile direct în chiloţi, peste părul
pubian, explorând cât mai jos corpul meu ce fremăta. Mi-a dat jos pantalonii,
cu tot cu chiloţi, apoi şi-a lipit corpul de al meu, cu proeminenţa aceea
ridicată între noi şi a continuat cu mâinile ceea ce începuse mai devreme, doar
că acum simţeam piele de piele fiecare amprentă, fiecare înfiorare, a lui, dar
şi a mea.
Într-o
înlănţuire constantă, făcea paşi înapoi către pat, iar când am ajuns lângă el,
m-a răsucit şi m-a aşezat cu faţa în sus, escaladând marginile, cu genunchii de
o parte şi de alta a trupului meu. Mi-a scos cu grijă bluza şi mi-a privit
sânii rotunzi şi goi, apoi mi-a murmurat la ureche:
-
Ai nişte sâni apetisanţi şi nişte
gurguie tari, de-mi vine să sar cât mai repede pe tine.
Am tăcut cuminte
şi l-am lăsat să mă călăuzească către acel prim act sexual al meu, de neuitat.
Şi-a dat jos cămaşa precipitat, apoi mi-a sărutat sânii, iar cu mâna a început
să-mi mângâie zona pubiană şi cu o mişcare lentă, şi-a introdus un picior între
picioarele mele devenite rigide. A coborât cu buzele către coapse, iar cu
mâinile a început să-mi exploreze sânii, oprindu-se la sfârcuri şi jucându-se
cu ele.
Nu mi-am dat
seama în ce moment l-am simţit peste mine, gâfâind grăbit de parcă era la
maraton, pătrunzând în esenţa fiinţei mele, într-un joc continuu de du-te-vino,
ţinându-mi picioarele desfăcute peste coapsele sale şi în scurtele pauze,
atingându-mi cu cartilajul acela dur micul organ erectil ce-l simţeam mai
voluminos decât de obicei. Am stat mult timp apoi întinşi pe pat, goi, unul
lângă altul, mângâindu-ne reciproc, explorându-ne fiecare locşor, interior şi
exterior, al trupurilor noastre tinere şi pofticioase, trăgându-mi mâna peste
pântecul lui şi mai jos, lăsându-mă purtată de vraja actului sexual în sine, cu
enigmele ce-l însoţesc. Îmi lua mâinile şi mi le plimba uşor, una peste trupul
meu, iar cealaltă peste trupul lui, în zonele pubiene, iar când simţea că am
obosit, continua el cu pricepere şi pasiune, schimbând poziţiile şi tatonând cu
falangele membranele noastre, simţind fiece vibraţie, fiece comprimare sau
fiece dilatare.
Ne-am iubit cu o
poftă pantagruelică reciprocă până către dimineaţă, Tiberiu punându-mi bazele
dragostei, învăţându-mă explorarea corpului meu, dar şi al lui deopotrivă,
centimetru cu centimetru, făcându-mă să nu-mi mai fie teamă de iubirea fizică,
ci să o privesc ca pe o artă, ca pe un joc al seducţiei ce va fi purtat de acum
încolo toată viaţa, printre lacrimi şi suspine, printre doruri şi patimi trăite
mai intens sau nu, printre visări şi certitudini cunoscute de-a lungul vieţii.
Uşor-uşor
începusem să-l iubesc cu adevărat, să-i dăruiesc nu doar trupul, ci şi
sufletul.
Tiberiu îmi
dădea acea stare de siguranţă pe care o dau bărbaţii femeilor lor, iubitelor,
soţiilor, poate chiar şi amantelor, persoanelor pentru care au sentimente adânc
înrădăcinate în propria fiinţă, partenerelor lor stabile cu care vor să-şi
trăiască viaţa toată sau măcar o bună parte din ea. Uneori mai aminteam în
treacăt, el sau eu, de o unire definitivă a destinelor, plănuind o nuntă ca în
poveşti în ziua în care vom fi capabili emoţional şi material să facem acest
lucru, având deja avantajul unei certe binecuvântări venite din partea ambelor
perechi de părinţi.
Într-o seară, pe
când eram împreună în concediu la mare, la Mamaia, m-am pomenit că-mi ia mâna
uşor, apoi într-un gest teatral, a pus un genunchi pe nisipul cald al plajei şi
a rostit nemuritor:
-
Mihaela, doresc să-mi petrec restul
vieţii alături de tine. Vrei să fii soţia mea?
Şi emoţionat, a
scos din buzunar o cutie mică ce adăpostea un inel fin de aur.
L-am sărutat cu
pasiune şi i-am răspuns un „Da” hotărât, aşa cum visam că voi spune şi în faţa
ofiţerului Stării Civile. A fost momentul plin de graţie în care am realizat
măreţia sentimentelor noastre, a faptului că aveam o relaţie deja veche de
cinci ani, încă din vremea studenţiei, relaţie sudată şi bine ancorată în
trăiri reciproce, pe care urma s-o pecetluim cu o căsătorie ce se anunţa din ce
în ce mai apropiată. Ne-am întors
hotărâţi şi fericiţi, anunţându-ne familiile despre marea noastră alegere care
era însă aşteptată de toată lumea de ceva timp, spre plăcuta noastră
suprindere.
Din clipa aceea
am început să ne facem planuri de viitor, să râdem de urmaşii noştri
închipuiţi, să medităm la o căsuţă care să fie doar a noastră, să ne lăsăm
purtaţi de visele care zburau până către bătrâneţe când, gârboviţi şi
neputincioşi, aveam să ne amestecăm ochelarii, să ne certăm pentru posesia
telecomenzii şi să ne ajutăm unul pe altul la urcarea sau coborârea treptelor.
Fericită, îmi
începusem ziua banal la serviciu şi aşteptam ca Tiberiu să mă sune, să-mi aducă
la cunoştinţă entuziasmat planurile lui de week-end din care nu mă excludea
niciodată. Uşa de la birou s-a deschis şi în cadrul ei a apărut Tincuţa,
verişoara lui cu care ne împăcam tare bine şi pe care o vizitam frecvent,
primindu-ne cu braţele deschise ori de câte ori îi treceam pragul casei. Avea o
culoare pământie la faţă, ce contrasta izbitor cu tenul ei pe care-l ştiam a
fi, de regulă, de un alb spălăcit, atât de transparent de-i puteai vedea vasele
capilare subţiri şi roze.
Surâzând, m-am
ridicat în picioare s-o întâmpin:
-
Tincuţa! Ce surpriză! Intră, te rog! Ia
loc! Ce vânt te aduce?
-
Mihaela, stai jos, zise grav.
Speriată şi
surprinsă, mă aşez încet cu ochii ţintă pe chipul ei, încercând să ghicesc
dincolo de el:
- Ce ai? Ce s-a-ntâmplat?, o întreb
îngrijorată.
- Ceea ce-ţi voi spune nu o să te bucure,
ba din contră. Trebuie să fii tare, începu ea cu glas scăzut.
- Adică? Ce este? S-a întâmplat ceva?
- Da...
- Ce? Spune!!, îi zic iritată şi
nerăbdătoare, presimţind că ceva nu e în regulă.
- Tiberiu...
- Ce-i cu el?
- A avut un accident...
- Accident????, repet nelămurită, parcă
dintr-o altă lume.
- Cu maşina... Se ducea la benzinărie...
cu viteză... a intrat într-un trailer...
- Cuuummm???, întreb uluită. Când asta, că
aseară am fost împreună!!?... M-a condus cu maşina acasă..., îi zic
siderată.
-
Da, ştiu... Tocmai plecase de la tine...
-
Şi unde e acum?, o întrerup precipitată
şi agitată, ridicându-mă brusc în picioare.
-
Mihaela... Tiberiu a ricoşat într-o
curte... Nu aş vrea să te şochez... Gardul curţii i-a intrat violent în
gât...
-
Şi? Şi?? E la spital??? Ce face? Cum se
simte?, întreb repede.
-
Nu, nu... Adică, ba da... E la spital,
numai că...
-
Spune odată!!!, îi arunc îndemnul, vădit
enervată de tergiversarea ei.
-
A murit... Pe loc... Decapitat... E la
morgă...
Nu am mai ştiut
nimic, nu am mai auzit nimic şi m-am prăbuşit pe podeaua rece cu o greutate pe
care deja n-o mai simţeam. Într-un tâziu, am început să aud glasul Tincuţei
care venea de undeva, de departe şi mă striga speriată pe nume, simţeam vag
palmele ei zdruncinându-mi faţa într-o parte şi în alta, apoi m-am trezit brusc
cu un pahar de apă aruncat peste mine. Sleită de puteri, spijinindu-mă de
braţul Tincuţei, m-am târât înapoi pe scaun şi am privit-o tremurând, aşteptând
o confirmare vizuală a spuselor ei şi trăgând nădejdea unei farse de prost
gust.
Tincuţa a
ghicit, a lăsat privirea în jos şi a început să plângă în hohote,
confirmându-mi.
„S-a
terminat!!”, mi-am spus cu amărăciune, cu o sfârşeală în suflet şi în trup pe
care nu o mai simţisem vreodată. Durerea mă copleşea. Era acută, violentă,
persistentă şi incredibil de vie. Îmi simţeam inima ca de plumb, gata să cadă
din locul ei, contractată, micşorată şi infinit de grea, târându-mă în
lanţurile suferinţei şi în pustietate cu o forţă nebănuită. M-am simţit
devastată, pârjolită, goală pe dinăuntru, căzută în tunelul morţii, într-un
întuneric nimicitor ce-mi sfâşia fiinţa.
M-am ridicat
tăcută şi am ieşit afară, lăsând-o pe Tincuţa singură, acolo.
Am hoinărit pe
străzi ore în şir, fără ţintă.
Mi-am impus să
nu-mi las mintea s-o ia razna, să-mi adun gândurile şi să privesc oarecum lucid
tragedia care tocmai îmi desfigurase condiţia de viitoare mireasă, drama
care-mi retezase brutal creanga pe care încercasem optimist s-o escaladez în
copacul vieţii, pluta mea de speranţă din şuvoaiele acum tulburi ale propriei
existenţe, şi m-am trezit deodată în turbionul de neimaginat al catastrofei
nemiloase care-mi traversa zilele, m-am trezit într-un deşert arid ce-mi
sterilizase fulgerător aspiraţia la fericire.
Eram năucă, iar
lacrimile se încăpăţânau să rămână în mine, opintindu-se, agăţându-se de
sufletul meu ruinat într-o disperare vecină cu nebunia, refuzând ieşirea din
propria matcă şi chinuindu-mi în mod voit emoţiile prinse-n gât, trăirile
halucinante şi bătăile violente ale inimii. Mă mişcam mecanic, precum o maşină,
un robot, fără energie, fără însufleţire, fără dorinţe şi fără râvnă,
târându-mi corpul agonizant de colo-colo, deplasându-mă instinctiv, debusolată
şi îndurerată.
Este incredibil
cum viaţa îţi poate fi năruită într-o secundă, acea secundă nefastă, malefică,
care-ţi distruge toate speranţele, visele, iluziile plăsmuite în secundele
fericirii, cum forţa implacabilă a neşansei îţi face ţăndări viitorul, ba chiar
îţi sfarmă inima, lăsând în urma ei un gol imens ce nu mai poate fi umplut
niciodată. Este incredibil cum durerea din suflet se propagă în toată fiinţa ta
cu o magnitudine amplificată, simţindu-i profunzimea atât de acut, că nu mai
poţi merge, că te prăvăleşti într-un hău nimicitor ce-ţi desfigurează fiinţa,
că fiecare por te crucifică într-o veşnică suferinţă, o suferinţă căreia nu-i
vezi finalul, ci doar nemărginirea.
Într-un târziu,
mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa casei lui. Maică-sa era sedată,
privind prin mine, într-un gol ştiut doar de ea, nerealizând cine stătea în
faţa ei. Taică-său, livid, îmi şopteşte:
- Am trăit degeaba, Mihaela... Fără
rost... Ne-am pierdut busola vieţii, ne-am pierdut ţinta, mândria şi
speranţa...
Era atât de
trist că nu am mai putut suporta şi am izbucnit într-un plâns bolnav pe care-l
ţinusem în mine timp de trei zile, zguduindu-mi trupul de lacrimile libere,
acum ţâşnite violent, fără stavilă, într-un torent dezlănţuit ce-mi epuiza
sufletul şi trupul deopotrivă, îmbrăţişându-ne unul pe altul într-o durere ce
ne copleşea. M-a mângâiat duios şi mi-a spus:
- Mi-ar fi plăcut să-mi fii noră, aş fi
vrut să vă cresc copiii... Dar, totul s-a prăbuşit...