Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol.
Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când - de pildă - lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.
Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.
Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”
Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.
Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare.
Lennart Nilsson este un fotograf suedez care a petrecut 12 ani din viaţa sa pentru a fotografia cum se dezvoltă un fetus în uterul mamei.
Rezultatul: nişte fotografii absolut incredibile care arată doar o parte din minunăţia şi complexitatea evoluţiei umane. Imaginile au fost făcute cu o cameră dotată cu lentile macro şi un endoscop. Imaginile obţinute au fost apoi mărite de sute de mii de ori pentru a suprinde detaliile incredibile.
Prima fotografie a fost făcută în anul 1965.
Un spermatozoid în trompa uterină.
Trompa uterină.
Spermatozoizii fac cunoştinţă cu ovulul.
Spermatozoid în detaliu.
Embrion după 8 zile de la formare.
Creierul începe să se dezvolte în embrionul uman.
Embrionul, după 24 de zile. Nu are schelet, ci doar o inimă care începe să bată după a 18-a zi.
După 4 săptămâni...
După 5 săptămâni, fetusul are 9 mm. Se pot distinge găurile unde se vor forma ochii, nasul şi gura.
După 40 de zile se formează placenta.
Fetusul la 8 săptămâni este complet protejat în interiorul sacului amniotic.
După 16 săptămâni, fetusul începe să-şi exploreze propriul corp şi împrejurimile cu ajutorul mâinilor.
La 18 săptămâni, fetusul are aproximativ 14 cm. Poate percepe sunete din mediul exterior.
Fetusul la 26 de săptămâni.
Fătul are deja 6 luni. Mai are ceva de stat în mediul uterin, dar se pregăteşte pentru călătoria vieţii, întorcându-se cu capul în jos. Aşa poate ieşi mai uşor.
Aceasta este minunea vieţii, aceasta este viaţa, acesta este miracolul din noi.
