autor Roryta
Cred că
oamenii, în genere, au un pic de scrânteală în ei încă de la naştere. La unii a
plouat cu mai multă nebunie, la alţii au fost picuraţi doar câţiva stropi.
Oricum ar fi, fiecare din noi are o anume sminteală, ceva care ţine de o rotiţă
lipsă, de o doagă sărită, de o ţiglă minus pe casă - aşa cum spunea o bună prietenă
de-a mea. Şi aici nu intră în calcul idioţenia veritabilă, autentică, cea
feroce şi vădită de care fuge toată lumea. Nu. Aici se pot include anumite
„bătăi”, ca să le spun aşa, anumite obsesii, răsuflări tentante ale neuronilor,
nevroze pasionale sau idei fixe într-o singură direcţie, către un subiect
abandonat într-un colţ, pe care nu-l poţi atinge niciodată sau care, odată
atins involuntar, cel din faţa ta ia foc. Este adevărat că unii au mai multe
subiecte, au mai multe teme intangibile pe care nu le ştii, nu le-ai descoperit
şi te trezeşti că, deodată, cineva sare la jugulara ta din senin, te trânteşte
de pereţi de nu-ţi mai revii sau dă cu tine de pământ fără ca măcar să ai idee
de motiv. Firesc, te întrebi: ce-am făcut, frăţioare? Nu trebuie să faci nimic,
ci doar să exişti şi să vorbeşti/scrii ceea ce el consideră că nu trebuia.
Noi, oamenii,
evoluăm, ne schimbăm, fantazăm, descoperim, căutăm, cunoaştem şi/sau găsim. Şi
asta fiindcă aşa e natura noastră umană, aşa e gena, originea şi naturaleţea.
Am descoperit focul, am inventat roata, am dezvăluit lumii cele mai noi
tehnologii, am zburat în cosmos şi am pătruns misterele internetului, ne-am
cufundat în adâncurile oceanelor şi ne-am fertilizat, îmbunătăţit şi extins
comunicarea prin telefonie, ne-am adus mai aproape unul de altul, ne-am
lichefiat productiv în raporturi tehnologice şi ne-am alungat în neant
barierele lumii. Am devenit acelaşi, unul cu altul, ne-am înfrăţit şi ne-am compus
pasiuni colective, ne-am topit la comun alchimiile graţie cărora suntem atât de
diferiţi ca naţie, ca tipologie, ca structură fizică şi mentală. Astfel,
indianul s-a făcut prieten bun cu americanul, chinezul cu românul, australianul
cu egipteanul, japonezul cu francezul ş.a.m.d.
Astăzi, când
era tehnologiei a atins cote dintre cele mai înalte, ţâcneala noastră s-a mai
redus. Şi nu pentru că ea nu ar mai exista, ci fiindcă mintea a devenit ocupată
cu altceva. Bunăoară, acum un secol, oamenii erau mai nebuni decât acum. Ei nu
aveau minţile subjugate noilor descoperiri, informaţiile ajungeau greu sau
deloc, trăiau în ignoranţă şi le era bine aşa. Occidentul are mai puţini nebuni
decât Orientul, iar lucrul acesta este dovedit ştiinţific pentru că dorinţa de
scoate la iveală orice studiu, în orice domeniu, este mai puternică decât
trândăveala rătăcită, modelată şi nesfârşită a asiaticilor, de pildă.
Asiaticii, din lipsă de ocupaţie, mai inventează un război galvanizant pentru
semenii lor, mai cumpără o bombă, mai tresar de plăcere atunci când descoperă
un kamikaze dornic de a se pulveriza cu avionul în vreun turn american sau să
se arunce de pe Everest dacă asta le-ar asigura distrugerea Occidentului cu
toate formele lui de guvernare şi judecare prin prisma unui arbitru care-şi
doreşte pacea în lume.
Dar să lăsăm
străinătatea cu păcatele ei şi să revenim printre oiţele noastre abătute de
mult de la cărarea normală.
Cum să nu te
cruceşti când, în plină vară, după ce luni, marţi, miercuri şi joi a fost soare
dogoritor, iar vineri cerul era întunecat, mohorât, gata să plângă şi începuse
chiar să lăcrimeze, iar cei de la Administrarea Domeniului Public, descarcă
dintr-o maşină mare un furtun lung şi-l întind printre trandafiri? Oare ce-o fi
făcând cu el?
Florile zăceau
leşinate de patru zile, pământul era crăpat de puteai introduce un lat de palmă
printre crăpături, iar firul ierbii se culcase la orizontală, trist, abătut,
uitat de lume. Ofilirea era iminentă şi totuşi, nimeni nu se sinchisea.
Vineri însă,
când natura darnică şi bună, şi-a întors faţa către noi, apar vajnicii
ADP-işti, voioşi şi cu un chef nebun de muncă şi încep să ude trandafirii de pe
domeniul public, sub privirea îngrozită a norilor şi a noastră. Să vezi şi să
nu crezi!!! Nu mai conta că cerul plângea, nu mai conta că ploaia se înteţise,
nu mai conta că ADP-iştii erau uzi leoarcă şi că pământul îşi lua şi el gura de
apă mult aşteptată. Ce vrei dom’le? Dacă ei vineri aveau program de udat
trandafirii de pe alei, ce treabă ai tu, cetăţean oarecare, cu entuziasmul lor?
Lasă-i, domnule, să-şi facă treaba, că doar de-aia sunt plătiţi!
Mi-am spus
atunci: „Hait!!! Ăştia-s nebuni! Nebuni de legat!”. Ei, şi?
Iar ca să fie
treaba completă, s-au apucat să planteze floricele, să taie gardul viu şi să
măture de jur împrejur. Hai, serios? Asta-i prea de tot! Când şi când, câte
unul trecea sub vreun acoperiş apropiat ca să fumeze şi să nu i se ude ţigara.
Ei şi atunci,
să nu crezi că suntem smintiţi de-a binelea?
Ba bine că nu!
Ţâcneală
curată! Parol, pe onoarea mea!
aprilie 2013