autor Roryta
M-am născut într-o familie foarte înstărită. Fratele meu era cu zece ani mai mare decât mine şi lucra ca mare mahăr în Bucureşti, la Ministerul Agriculturii. Necăsătorit fiind, el întreţinea singur tot acel fast în care ne lăfăiam cu ignoranţă, ne trimitea bani cu nemiluita, ne cumpărase la fiecare câte o maşină de lux şi afacerile îi mergeau ca pe roate.
Eu trăiam cu părinţii mei
pensionari într-una din vilele răsărite peste noapte pe malul Dunării. Am avut
tot ce-şi poate dori un tânăr ca mine, proaspăt licenţiat în ştiinţe juridice,
absolvent al unei facultăţi particulare, cu maşină 4x4 ultramodernă, cu şofer,
o gagică trăsnet cu craci din gât şi păr blond lung – uite că nu ştiu dacă avea
extensie sau nu, aveam trei femei care mişunau prin casă de dimineaţă până
seara făcând care mâncare, care curăţenie, care spălat şi călcat, aveam un
grădinar, doi paznici spătoşi precum trapeziştii de la circ, doi dulăi în
curte, un căţel de interior şi un hamster.
Nu duceam lipsă de nimic.
Pe Tamara o cunoscusem în
facultate. O fată voluptoasă care purta fustiţele ceva mai jos de chiloţei şi
care mirosea a Notorius de te trăsnea.
Îmi făceam veacul prin cluburi selecte,
de fiţe, mă duceam constant, aproape în fiecare seară cu ea sau cu altele de o
noapte, în discoteci unde se dansa la bară şi de unde plecam euforic dimineaţa,
nu fără un grad cam ridicat de alcoolemie în sânge ca să nu mai adaug doza de
extasy plus whisky, nelipsite.
Nea Vasile, şoferul, stătea ca un
câine bătut în maşină şi mă aştepta de fiecare dată. Tăcut, singur şi discret,
el nu crâcnea şi din „domnişorule Eduard” nu mă mai scotea. Uneori, ca să-mi
bat joc de el, îi spuneam:
- Vasea, ia stai tu în cap şi
cântă „cucurigu”!
Şi el se aşeza în cap şi cânta
precum cocoşul.
Altădată, tata uita că Vasea are
şi el o casă undeva şi că trebuie să mai ajungă şi pe acolo. Muncea mai bine
şaisprezece ore pe zi, de dimineaţă de la şase până seara târziu, aproape de
miezul nopţii.
Vasea avea un apartament cu o
cameră pe undeva prin oraş, iar prea mica bucătărie fusese transformată într-un
fel de dormitor pe timpul nopţii, fiica lui dormind înghesuită pe un pat de
scânduri adus de la socrul lui de la ţară, pat de o persoană, cu o pătură
subţire aşezată peste acele scânduri, pe post de saltea. Soţia lui nu avea
serviciu. Fusese femeie de serviciu la câteva scări de bloc, dar fusese dată
afară şi acum trăiau toţi dintr-un singur salariu: cel al lui Vasea. Maria era
cu doi ani mai mică decât mine. Învăţase pe brânci toată viaţa şi acum era în
studentă în ultimul an la medicină dentară.
Bietul Vasea!
Numai el ştia cât plângea pe la
uşa tatei să-l ajute cu niscaiva bănişori ca să-şi poată întreţine fata la
studii în Bucureşti.
Nu-mi era milă de el, nu-l
compătimeam şi îmi surâdea ideea că aş fi putut oricând să-l strivesc ca pe un
gândac. Îmi era indiferent. Puteam oricând să-l înlocuim, iar tata abia aştepta
ca Vasea să facă un pas greşit şi astfel, să găsească o ocazie mult aşteptată
de a-l da afară pur şi simplu, fără să privească înapoi. Numai că Vasea era mai
docil decât un câine. Nu avea curaj nici măcar să ne privească în ochi. Singura
care-l privea cu milă, era mama. Mama, o sufletistă care plângea şi dacă omora
o muscă. Ea era singura care-l mai consola şi nu o dată l-am surprins pe Vasea
cu lacrimi în ochi atunci când vorbea cu ea.
Ei şi?
Ce-mi păsa mie?
Erau problemele lui, iar dacă
mama voia să se încarce psihic cu toate necazurile lui, nu avea decât.
Apoi, într-o zi, mamei i s-a
făcut rău, a căzut pe treptele din faţa casei ca trăsnită. Era inconştientă.
Toţi ne-am alarmat şi am dus-o repede la spital. Ni s-a spus că a avut un
infarct puternic şi că nu se ştie dacă va rămâne cu sechele sau dacă va scăpa
cu viaţă, dacă îşi va mai reveni vreodată compet.
Vasea a plecat repede să-l aducă
pe Iulian de la Bucureşti. Pentru Iulian, fratele meu, mama era o sfântă. O
iubea mai mult decât propria-i viaţă.
Eram la spital, eu, tata, unchii,
mătuşile, verii noştri şi bunicii. Aşteptam clipa decisivă când va sosi medicul
şi ne va spune dacă orele critice ale mamei au trecut sau nu.
Telefonul începuse să sune. L-am
scos din buzunar, m-am uitat, dar n-am recunoscut numărul.
- Alo? Eduard?, mă întreabă o
voce gingaşă.
„Vreuna din gagici”, gândesc cu
satisfacţie, neabţinându-mi hormonii nici măcar în acele clipe.
- Da.
- Sunt Maria, fiica lui Vasea ...
mă lămureşte acelaşi glas suav şi aproape stins.
- Ah ... da, îi răspund uimit
fiindcă nu vorbisem niciodată cu ea la telefon şi nici nu-mi trecea prin cap
motivul pentru care m-ar fi sunat.
- Te-am sunat să-ţi spun că tata
a avut un accident grav de maşină ... Era cu Iulian în maşină şi un tir a intrat
în ei, la ieşirea din Bucureşti ... Tata a murit, iar Iulian este în comă
profundă ... Doctorii nu-i dau şanse de supravieţuire ... Au spus să ne
aşteptăm la ce e mai grav ...
Pământul mi-a fugit se sub
picioare, am ameţit şi am căzut pe gresia rece.
Când m-am trezit, toate rudele
roiau în jurul patului meu, mătuşile plângeau, iar unchii mei plecaseră deja
spre capitală. Tata, înnebunit de spaimă, avea ochii măriţi de groază şi stătea
nemişcat. Din ziua aceea nu a mai scos nicun sunet niciodată.
Iulian a murit a doua zi şi l-am
înmormântat regeşte, fără ca mama să ştie.
Pe mama am dus-o cu ambulanţa la
Bucureşti, fiindcă medicii de aici au spus că e prea grav şi că nu riscă s-o
mai ţină într-un spital în care totul, începând de la vată şi până la aţa
chirurgicală, se plăteşte. După o săptămână şi-a revenit şi am adus-o acasă.
Au trecut cinci ani de atunci şi
ei nu i s-au uscat lacrimile.
Între timp am concediat femeile
din casă, grădinarul şi paznicii, am vândut casa şi ne-am mutat la bloc într-un
apartament cu două camere, iar eu dorm pe o canapea amărâtă în bucătărie şi
lucrez câte douăsprezece ore pe zi – culmea ironiei, nu-i aşa? – ca şofer la un
mare patron, deşi am studii superioare. Ce folos, dacă el nu mi le-a
recunoscut?
Sunt un amărât care a fost bogat
cândva, dar care nu a ştiut să aprecieze ce i-a dat viaţa. Am luat-o de la
capătul de jos şi cred că nu voi mai avea şanse să mă mai ridic vreodată.
Apropo'! Am amintit, fie şi în
treacăt, vreodată de Dumnezeu?
Că nu mai ştiu ...
martie 2013