autor Roryta
Nu mai ştiu exact cum am ajuns în
acea poieniţă plin de maci. Nu ştiu dacă era aievea sau visam, dar mă simţeam
bine, iar razele soarelui îmi încălzeau spatele. Petalele mici şi roşii îmi
făceau cu ochiul şi mă îndemnau să le răsfoiesc cu nesaţ, filă cu filă, precum
paginile unei cărţi. Le-am adulmecat parfumul suav, le-am pipăit, înregistrând
în memoria mea volatilă acea scientilaţie caldă, dată de lumina unui soare
jovial şi tandru.
Am privit înainte şi am văzut un
munte imens de verdeaţă, cu buruieni, cu iarbă, dar şi copăcei ce se întindeau
în faţa mea, ca o împletire măiastră a naturii veşnic nemuritoare, veşnic
ciclică. Am citit fiecare firicel de iarbă scris în răsăritul de soare, am
atins cu ochii norii albi şi pufoşi, apropiindu-mă tot mai mult de cer, m-am
întors cu faţa în sus şi am dat fericită din picioare. O umbră mare însă s-a
interpus între mine şi acele acuarele cereşti şi m-am liniştit imediat. În
fond, la aşa o umbră, nu avea cum să mă vadă cineva.
De departe, se auzeau glasuri cristaline de copii, râzând veseli,
jucându-se de-a v-aţi ascundelea ori poate jucându-se cu mingea. Mi-era prea
bine ca să mă întorc şi să privesc pieziş la ei printre frunze, ori să încerc
să descifrez ce îşi spun printre atâtea hohote, dar am zâmbit în sinea mea
auzindu-i cum se distrează.
M-am lăsat impresionată de acea atmosferă zgomotoasă în felul ei, de
primăvără dornică de viaţă, de adierea subţire ce-mi mângâia aripile, dar mai
ales de clipocitul voios al izvorului de munte. Apa rece străbătea pietricelele
mângâind malurile înverzite.
Un clinchet puternic şi destul de aproape de mine m-a făcut să tresar
speriată. N-am mai putut să rămân indiferentă şi pe sub petala aceea mare şi
roşie care îmi umbrea fiinţa, am privit curioasă în direcţia de unde se auzea
acea vibraţie intensă. La câţiva paşi de mine, un viţel speriat îşi striga mama
cu un glas piţigăiat. Din depărtare, un muget prelung îi răspunse. Micuţul,
fornăind ca un cal, îşi clătină gâtul în jurul căruia atârna un clopot nu prea
mare şi în acustica produsă de clinchetul propriului gât, el fugi către mama
lui, depărtându-se de mine. Ce drăgălaş şi frumos era!
Păsărelele ciripeau gălăgioase, zburând pe desupra viţeluşului şi
certându-l probabil, că s-a distanţat prea mult de mama lui astfel că a ajuns
să se rătăcească.
Din sens opus, cu o coadă pe care o învârtea de bucurie ca un lasou,
venea în viteză Maya, cea mai încântătoare căţeluşă din apropiere, a cărei
stăpână o cam lăsa să zburde liberă pe pajiştea de lângă râu. Sărea în sus după
fluturi, mânca muşte şi răscolea pământul cu ghearele, doar-doar de o vedea
vreun arici ieşind din ascunzătoarea lui. Apoi, înnebunită de parfumul
florilor, se învârtea în cerc până obosea şi cădea aproape leşinată. Am râs pe
cinste privind-o.
Frumoasă şi mult aşteptată primăvară, o libertate fără frâu, o izbucnire a
mediului înconjurător, o renaştere plină de însufleţire şi desfătare adevărată.
Îmi plăcea acel tablou mirific, dar trebuia să fug, să nu cumva să vină
cineva şi să mă descopere sub acea ascunzătoare a florilor de maci.
Am aterizat pe o pietricică, în mijlocul râului. Ei bine, aici nimeni nu
mă putea ataca, eram prea departe de cele două maluri, iar cei care ar fi putut
alerga ca să mă prindă, n-ar fi putut ajunge la mine. Dar ochii mi-au căzut pe
oglinda strâmbă reflectată de apa care curgea şi, pentru prima oară în viaţa
mea m-am văzut în toată ciudăţenia, precum Narcis din mitologia greacă, doar că
în sens opus.
Am crezut că sunt atât de importantă încât mi se părea că toată lumea îmi
aparţine, dar studiindu-mi chipul în oglinda apei, am rămas decepţionată. Eu nu
eram decât o simplă Buburuză, cu un corp mic şi negru, cu picioruşe negre şi cu
aripi roşii ca de catifea pe care fetiţele o iau în palmă şi cântă cu bucurie:
„Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă/Şi acolo unde vei ateriza/Acolo mă voi
mărita.”
