autor Roryta
Oamenii sunt supuşi pieirii. Este o pedeapsă sau o eliberare? Cine poate
şti?
Astăzi am trăit un sentiment cel puţin ciudat.
Am crezut şi cred în continuare că sunt la vârsta la care nimic nu mă mai
uimeşte, că tot ce este rău, tot ce a fost sau va fi rău, negativ, urât, l-am
văzut, l-am trăit poate sau am trecut prin el sau pe lângă el. Cu toate astea,
lumea mă uimeşte în continuare.
Cunosc o persoană de sex feminin căreia, din păcate, i s-a pus un
diagnostic foarte grav. Are cancer în fază finală, stadiul IV, încă de acum
patru ani. Femeia a făcut o operaţie, a făcut tratament şi a fost externată.
După circa trei ani, boala a recidivat. Cu forţă, cu furie aproape,
întunecându-i privirea şi apăsându-i creierul. După un lung şir de terapii, a
fost operată din nou, doar că fără prea mare rezultat. Ca un copil încăpăţânat
care doreşte cu tot dinadinsul să facă rău, cancerul a reapărut, în alt loc,
dar tot la cap. Şi asta după doar patru luni.
Astăzi, femeia a venit în vizită la colegele ei de birou, ca să-şi ridice
adeverinţa de salariat şi să se ducă la Casa de Sănătate să i-o vizeze. Tocmai
a făcut un RMN şi s-a constatat că boala a RErecidivat afectându-i nervul optic atât de puternic încât femeia
aproape că nu mai vede cu ochiul stâng deloc, iar cu dreptul foarte puţin. Peste
toate, se pare că tumoarea a afectat-o profund şi i-a provocat şi o uşoară
hemiplegie, întrucât abia vorbeşte şi are gura strâmbă.
Boala în sine nu mai uimeşte pe nimeni fiindcă multă lume trece prin aşa
ceva. Există atâtea anomalii, atâtea boli, disfuncţii, afecţiuni, că efectele
lor iniţial ne uimesc prin diversitate şi pericol aproape la fiecare pas, dar la
un moment dat, volens-nolens devenim
imuni, dacă-mi este permis termenul şi dacă nu greşesc prea mult folosindu-l
într-un asemenea context, aproape ca un paradox.
Pe mine altceva mă uimeşte.
Atitudinea.
Atitudinea celor cu care îţi petreci cea mai mare parte a timpului
dintr-o zi, o săptămână, o lună, un an: colegii/colegele din acelaşi birou cu
tine.
Să presupunem prin absurd că s-ar face un sondaj de opinie la nivel
microsocial, pe un eşantion de zece persoane, toate din România, din acelaşi
mediu, dar cu educaţie şi vârste diferite. Din zece persoane, e posibil ca vreo
două, cel mult trei persoane să fie sensibilizate de un caz aparte de boală,
cum ar fi cel expus mai sus, prin cuvântul „sensibilizare” înţelegând o
compasiune adevărată, izvorâtă din adâncul sufletului, de o acurateţe ieşită
din comun, fără urmă de îndoială. Extrapolând acest sondaj la nivel macrosocial,
rezultă un procent de circa 30% din populaţie, restul de 70 rămânând cel puţin
indiferent, dacă e să luăm în calcul nepăsarea, dar şi teama. Din procentul
rămas, de 70%, să zicem că 20% ori poate mai puţin, au un sentiment de stânjeneală,
se simt oarecum vinovaţi că ei sunt sănătoşi, iar ceilalţi nu, cu toate că,
dacă ne gândim bine, nimeni nu este perfect sănătos. Rămâne un procent de circa
50% peste care orice informaţie de acest fel nu-l atinge, indiferent de gravitatea
problemei celui în cauză. Dacă aceşti 50% i-am da la o parte, am rămâne cu cei
30% sensibilizaţi, la care se adaugă cei 20% speriaţi. Cei speriaţi ar fugi
mâncând pământul, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul sus-menţionat, iar 30% ar
rămâne alături de bolnav dintr-un sentiment de îngăduinţă, gata oricând să sară
în ajutor.
Atitudinea celor 20% mi s-a părut şi mie astăzi cel puţin bizară, fiindcă
din câte ştiu, cancerul nu este o boală contagioasă, nu provoasă epidemii,
pandemii şi nu se transmite prin atingere, respiraţie ori printr-o simplă
privire. Faptul că fugi de o persoană care are o tumoare pe creier înseamnă că
eşti ori incult (ceea ce nu este cazul), ori eşti tâmpit, iraţional şi judeci inept.
Cum să fugi de cineva care suferă de o asemenea maladie? De parcă boala asta
îngrozitoare s-ar lua la un simplu contact avut cu scaunul pe care a stat
bolnavul.
Uluitor.
În legătură cu procentul de 50%, atitudinea este mult mai adâncă, pentru
că aceşti oameni nu sunt mişcaţi în viaţă de nimic altceva decât de propria
persoană şi eventual câţiva dintre cei mai apropiaţi, în cele mai frecvente
cazuri, cei din familie. Restul? Poate să vină o bombă care să distrugă
omenirea, poate să fie un cutremur care să schilodească pe toţi cei din jurul
lor, poate să se crape pământul şi să înghită sute ori mii de vieţi. Dacă nici
ei şi nici vreun membru din familia lor nu a fost afectat, atunci este foarte
bine. N-are decât să moară toată lumea.
Acesta nu este un egocentrism deviant, ci mai mult de atât: o
autoveneraţie cu caracter exacerbat şi dăunător, o tulburare comportamentală cu
consecinţe dezastruoase în primul rând pentru sieşi, dar şi pentru cei de lângă
el. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, toate aceste atitudini ignorante, se
vor răsfrânge tot asupra lui, indiferent dacă se vrea ori nu.
Revenind la procentul de 20%, printre ei se mai numără şi alte tipuri de
caractere, cu alte viziuni, alte sentimente contradictorii, cum ar fi repulsia,
voluntară sau nu. Acordând toate circumstanţele atenuante, cu tot ce implică acestea,
am putea concluziona că repulsia involuntară este dictată tot de subconştientul
lăuntric, ca parte integrantă din ceea ce ei simt, gândesc sau fac. Cu atât mai
grav pare să fie repulsia voluntară, lucru de neînţeles pentru mine, oricât
m-aş strădui.
Şi atunci intervine întrebarea din titlu: are
cineva vreo vină că o persoană este bolnavă de cancer?
Sentimentul acela atât de înălţător de EMPATIE de care amintea celebrul
savant român, domnul prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, pare că se pierde în negura
timpului. Optimismul acestui MARE OM, convingerea sa că lumea se va schimba în
bine, că vom avea cu toţii, la un moment dat, CONŞTIINŢĂ, că ne vom iubi unul
cu altul precum fraţii, să fie oare o utopie?
Părerea mea este că doar timpul ne va demonstra asta.
Nouă sau urmaşilor noştri, dacă noi nu vom mai apuca acea zi.
martie 2015