autor Roryta
M-am sculat
buimac şi nici că-mi dau seama de ce. Doar n-am băut aseară, ci acum trei
nopţi. Azi ar fi trebuit să fiu proaspăt precum o floricică, dar sunt afumat şi
simt că-mi plesneşte capul. Strivesc în scrumieră ultima ţigară din pachetul de
Assos şi mă uit precum viţelul la poartă nouă în pachetul gol. Mă îndrept
febril către dormitor în căutarea pantalonilor pe care ştiu că i-am aruncat
aseară undeva pe jos sau pe scaun parcă. Caut, mă lupt cu hainele împrăştiate
peste tot, ridic cearceaful căzut pe duşumea - cum de a ajuns acolo? - şi-l
azvârl pe patul vraişte, mă aplec într-un genunchi şi privesc cu interes sub
pat, dar degeaba. Mă holbez la ceasul care se încăpăţâna să ticăie ca nebunul
şi care arăta - culmea! - opt fără douăzeci. Şi nici nu m-am spălat, nu m-am
bărbierit, nu m-am îmbrăcat, n-am făcut nimic. Iar la opt fix trebuie să fiu la
serviciu.
Găsesc în
cele din urmă pantalonii pe un scaun. Îi îmbrac în timp ce alerg spre baie cu
un picioar îmbrăcat, să mă spăl. În cea mai mare viteză îmi arunc spuma de ras
pe faţă şi încerc să mă spăl şi pe dinţi în acelaşi timp. Constat cu
nervozitate că nu se poate şi una şi alta concomitent. În consecinţă, amân
spălatul dinţilor. Telefonul mobil începe să urle melodia rock pe care i-am
setat-o săptămâna trecută, când m-am făcut praf cu Tanţa în clubul Divino.
- Da, răcnesc în telefon.
- Hey, dar ce-ai, bre, ce ţipi aşa? Ori ai văzut vreo
fantomă?, râde Tanţa de se prăpădeşte.
- Tanţa, n-am timp de glume. Întârzii la serviciu. Te sun
eu mai târziu.
Şi-i închid
mintenaş. Pun bic-ul pe obrazul drept şi când să fac o brazdă serioasă, bate
cineva la uşa de la intrare.
- Paştele mă-sii!, înjur nervos.
Mă hotărăsc să
ignor bătaia din uşă şi încerc să-mi îndepărtez spuma de pe faţă. Un timp
bătaia nu s-a mai auzit. Răsuflu uşurat. Înseamnă că acel cineva s-a răzgândit.
Cu gâtul bărbierit şi cu jumătate din obrazul drept terminat delicat, o pornesc
tiptil către uşa de la intrare, să mă uit pe vizor. Oare cine să fi fost? Îmi
îndrept ochiul drept către rotiţa cu lentilă şi suflu pe gură, să nu mi se audă
respiraţia prin uşă.
- ’Tu-ţi morţii mă-tii de panaramă ce eşti!, aud un glas
iritat. Ieşi afară, în gâtul mă-tii de golan! Să vezi ce-ţi dau...
Privesc
uluit şi mă întreb cine să fie persoana de dincolo de uşă. Mai privesc o dată
siderat. Cu picioarele pe preşul de la intrare şi cu un ochi băgat cât mai
aproape de vizor, un bărbat înalt de doi metri şi lat în spate cam tot pe atât,
căuta să-mi inspecteze, din exterior, intimitatea din sufragerie, prima cameră
care se găsea în faţa uşii de la intrare.
- Te-am văzut, boule!, răcneşte omul nervos. Eşti acasă.
Şi nici una,
nici două, aud un zgomot asurzitor făcut de un pumn bine plasat în noua mea uşă
metalică. M-am speriat şi m-am îndepărtat instinctiv.
- Să vezi ce-ţi fac când te prind! Nu plec de aici până
nu ieşi. Trebuie să ieşi odată şi odată. N-o să stai la infinit
închis în casă...
Intru în
panică şi mă gândesc serios să chem poliţia, când îl aud deodată pe amicul meu
ţipând cât îl ţinea gura:
- Ţi-a plăcut, mă, să te culci cu Anca? Ştiai, mă, că e
măritată? Io îs bărbat-său, fraiere!
Îmi plesnesc
una peste frunte şi mă fac mic, ghemuindu-mă pe gresie. „Ancuţo, nenorocito,
mi-ai făcut-o!”, gândesc nervos. Mă târăsc în patru labe înapoi în baie, în
timp ce bătăile se înteţesc. Mă bărbieresc la repezeală, tăindu-mă pe alocuri
destul de tare, mă spăl cum pot deşi uit să mă spăl şi pe dinţi. Ce să fac, ce
să fac? Sun vecinul de deasupra mea:
-
Florine, sunt Gabi, vecinul de la trei, de sub tine.
-
Ah... Salut!
-
Auzi scandalul?
-
Da, aud. Dar care-i treaba?
-
Salvează-mă! Omul a venit cu chef de ceartă.
Florin iese
triumfător din apartament şi coboară scările molcom.
-
Căutaţi pe cineva?, întreabă nonşalant şi teribil de
senin.
-
Da, îl caut pe boul ăsta care stă aici.
-
Îl cunoaşteţi? Ştiţi cum arată?, continuă Florin senin.
-
Nu, dar o să-l cunosc acum, răspunde namila nervoasă.
Nici una, nici
două, mă uit subtil pe vizor şi văd cum Florin, ia namila de gât şi coboară
împreună scările, în linişte. Florin spunea ceva încet, trezind intereseul
celui agresiv. Răsuflu uşurat şi brusc îmi aduc aminte de ceas. Indica
ameninţător ora opt şi cinci minute. Mă îmbrac fuga-fuga şi ies pe uşă precaut,
cu ochii în toate părţile. Nici urmă de Florin, nici urmă de namilă. Oare unde
s-or fi dus? Şi, mai ales, ce ar fi putut să-i spună, de a calmat gorila atât
de repede?
Nu
am timp prea mult la dispoziţie, aşa că mă arunc în maşină şi gonesc cu viteza
a cincea către firmă. Ăştia iar vor spune că îmi pasă de organizaţie cât negru
sub unghie.
Ajung
în faţa clădirii, parchez maşina la bordură şi sunt întrebat:
- Doriţi să vă parcăm maşina în parcarea subterană,
domnule Dumitrescu? Sau plecaţi iar?
- Nu plec nicăieri, Nelule. Parcheaz-o unde ştii.
Intru
furtunos la recepţie. Clara zâmbeşte cu toată gura.
- Sunteţi aşteptat, domnule.
- Cine?, întreb curios fiindcă ştiu că azi nu aveam nimic
în plan. Agenda era goală.
- Câţiva domni de la Agerpress. Doresc să vă ia un
interviu.
Întorc ochii
peste cap, semn de vizibilă greaţă, şi mă îndrept către lift.
Când ajung în antecameră,
Anca zâmbeşte galeş. Îmi vine să-i spun vreo două, dar acum nu am timp. O
privesc furios, cu sângele clocotind încă şi-mi aduc aminte într-o fracţiune de
secundă de mutra aceea hidoasă din faţa uşii mele care mă ameninţa în gura
mare. Noroc de Florin, că altfel nu aş fi ieşit azi din casă. Păşesc hotărât
către biroul meu şi deschid uşa. Rămân consternat de tablou şi mă transform
instantaneu într-o statuie simţind penibilul situaţiei. Inima mi se strânge de
frică, iar glasul meu de bariton se transformă într-un chiţăit de şoricel.
- Bună ziua, zic sfios.
În faţa mea nu
stătea nimeni altcineva decât namila din dreptul uşii mele de acasă pe care o
zărisem nu cu mult timp în urmă. Lângă el, era chiar vecinul meu, Florin, care
zâmbea complice, dezvelindu-şi cu generozitate toţi dinţii. Toată lumea zâmbeşte
azi la mine şi toţi mă enervează cu mutrele lor zeflemitoare, de parcă se
vorbiseră să-şi bată joc de mine.
- Bună ziua, domnule Dumitrescu, tună gorila ridicându-se
în picioare şi întinzând mâna cât o labă de urs.
Mă fac că mă
împiedic de ceva nevăzut pentru a evita un contact direct cu el. Sare în ajutor
prinzându-mi braţul pe care-l simt ca într-o menghină.
- Sper că nu v-aţi lovit, spuse el zâmbind.
Florin
chicotea aidoma unui căţel care ştie că a făcut o trăsnaie şi aşteaptă
rezultatul.
- Mă numesc Simion Pascale şi sunt redactor şef la
Agerpress. Am dori să vă luăm un interviu în legătură cu firma dv.
deosebit de prosperă. Domnul aici de faţă, domnul Florin Stan, lucrează la
televiziune.
Casc ochii cât
cepele şi-i privesc prostit, când pe unul, când pe altul. Tocmai îmi dau seama
de coşmarul acestei zile.
decembrie 2013