autor Roryta
Astăzi, micuţa mea m-a sunat tulburată la serviciu, să-mi comunice că a văzut pe Internet o fotografie cu tatăl ei alături de femeia care ne-a distrus mariajul, în ziua căsătoriei lor. Nu că fetiţa nu ar fi ştiut de această convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între cei doi, dar impactul vizual readus în memorie, i-a creat, probabil, o stare de nelinişte.
Anul trecut, într-una din vacanţele ei, a fost dusă la bunicii paterni. Am lăsat-o să prindă culoare în obraji şi să evadeze cumva din această urbe plină de fumul cocso-chimic emanat de Combinatul Siderurgic Galaţi, care se aşterne noaptea ucigător peste noi. Am vrut să se destindă, să inhaleze aer curat, de aceea nu am refuzat propunerea tatălui ei de a merge împreună la ţară. Numai că s-a întors bulversată şi, când am rămas doar noi două, mi-a spus cu tristeţe în glas că a văzut fotografia mai sus menţionată într-una din camerele mai izolate, mai puţin populate ale casei. Cu infinită dragoste şi înţelegere, i-am răspuns că acest lucru nu schimbă cu nimic relaţia dintre ei, că tot tatăl ei rămâne, indiferent de persoana cu care a ales să îşi împartă viaţa şi că era de aşteptat să se întâmple acest lucru. Fiindcă undeva, în adâncul fiinţei mele, intuisem de mult această căsătorie pe care el nu a recunoscut-o niciodată.
Ulterior, pus în faţa faptului împlinit şi explicându-i ce a văzut fata lui la ţară, a fost nevoit să recunoască acest adevăr incontestabil. Aşa deci, ştiam toţi trei de această uniune legală a lor. Cea care nu ştia însă acest lucru, era chiar persoana cu care îşi împarte viaţa tatăl fetiţei mele. Şi atunci - poate dintr-o furie oarbă sau poate din cauza unei învrăjbiri recente şi accentuate între cei doi sau poate din cauza faptului că el îşi onorează consoarta mai mult cu absenţa decât cu prezenţa, ea orbecăind după el într-o beznă profundă pe meleaguri necunoscute, sau probabil gândindu-se că vreme îndelungată el m-a minţit pe mine, întâlnindu-se cu ea pe ascuns şi acum îi este teamă să nu fie înşelată la rându-i, sau mai ştiu eu ce alte motive - într-un acces de răzbunare ordinară a recurs la această ultimă alternativă: de a face publică o informaţie pe care noi oricum o ştiam de mult.
În consecinţă, copila mea a fost zbuciumată şi derutată că această femeie i-a lansat o invitaţie de prietenie ataşând fotografia pe un site pueril, infantil, unde numai adolescenţii fără minte îşi crează cont, printre aceştia numărându-se şi mica mea prinţesă. Însă ei îi dau dreptate fiindcă, deocamdată, este la o vârstă propice pentru o astfel de comunicare cu cei de seama ei, din lumea virtuală, mai ales că este la modă. Însă nu mi se pare la fel de firesc ca şi o persoană matură, după cel puţin trei decenii de viaţă, să facă acelaşi lucru. Să intre într-o lume virtuală, a himerelor, doar de dragul de a discuta banalităţi cu persoane pe care nu le cunoaşte şi care nu au nici un punct comun cu respectiva, din punct de vedere social, intelectual etc. Decât dacă acest intelect a rămas în faza staţionară încă de la 11-15 ani şi nu s-a mai dezvoltat din motive lesne de înţeles. În acest caz, acţiunea este perfect justificată.
Ajunsă acasă, am accesat site-ul cu pricina şi am vazut şi eu fotografia de la nunta lor, pentru prima oară. El îmbrăcat într-un costum gri deschis, de altfel impecabil, asortat cu cravata din acelaşi material şi o cămaşă uşor mai deschisă la culoare, ea într-o rochie rozie, o crinolină frumoasă, elegantă, ce contrasta izbitor cu tenul de o culoare incertă ce aduce aminte de doamnele bine din faţa unui cort şătrar. Singurul obiect indispensabil ce mi se părea ca lipseşte din tot acest decor absolut minunat era – totuşi! - însuşi cortul, specific nomazilor, cu acel vârf ascuţit, sesizabil de la depărtare, de care se fereşte adevărata lume bună.
Ca să nu mai vorbesc că Parcul „Eminescu” – locaţia unde a fost făcută fotografia, mi se părea că a pălit şi el la vederea unei astfel de perechi distonante ce se presupune neîndoielnic că tocmai îşi depusese „jurământul iubirii pe viaţă”, deoarece parcul este amplasat şi astăzi în imediata vecinătate a Stării Civile. Practic, perechile ies pe o uşă laterală din clădirea Stării Civile şi parcurgând câţiva paşi, îşi imortalizează fericirea în acest parc micuţ, dar estetic şi foarte bine îngrijit, situat în plin centrul Galaţi-ului.
Profitând că la ora accesării mele a site-ului pângărit cu o asemenea fotografie, fetiţa mea se afla la şcoală, m-am gândit să îi telefonez fostului soţ, să-i lansez o invitaţie acasă la mine şi să admirăm împreună acea clipă de fericire eternizată din ziua căsătoriei lor. Nebănuind nimic, el a sosit mai repede decât am preconizat.
- Uite de ce te-am chemat, îi spun aparent lipsită de orice sentiment, deşi
fierbeam de mânie la gândul suferinţei inocentului meu copil. Astăzi, fata ta a trăit cea mai mare dezamăgire a vieţii ei. Pentru că a văzut o fotografie intenţionat plasată pe Internet, fotografie la vederea căreia s-a simţit cu sufletul sfâşiat. Şi tot cu bună ştiinţă i s-a lansat şi o invitaţie de prietenie pe site-ul respectiv.
- Adică? Ce s-a întâmplat?, a întrebat el nedumerit.
În secunda imediat următoare, cu ochii pironiţi pe monitor, a exclamat profund uluit:
- Ce-i asta?
- Ce să fie? O fotografie. Tu şi cu …”individa” ta. Această fotografie aţi postat-
o voi pe Internet şi, cu o indolenţă fără margini, i-aţi mai şi trimis invitaţie de prietenie fetiţei mele, pentru ca ea să vă vadă clar în toata splendoarea, în ziua nefericitei voastre căsătorii construite de mormântul mariajului nostru.
Am lansat acuzaţia spre amândoi, deşi ştiam că el nu este implicat într-un astfel de complot perfid, ştiam şi ştiu că el nu ar fi în stare de o asemenea mârşăvie, cu atât mai mult cu cât am siguranţa infailibilă asupra cunoştinţelor sale extrem de limitate în materie de navigare pe un calculator. Însă, acuzându-i deopotrivă, l-am introdus şi pe el în acelaşi tipar, pentru a-i sugera certitudinea că eu îi văd ca un tot unitar, că nu pot deosebi calităţile lui de ticăloşia ei şi că şi el se face vinovat în egală măsură, ca şi ea.
Acţiunea mea a avut efectul scontat:
- Nu este adevărat! Cum crezi că aş putea să fac aşa ceva? Eu? …Eu?
- Eu spun doar ce văd!, i-am replicat scurt.
- Dar nu este adevărat! Iţi jur că nici nu am ştiut de asta. Cum poţi să crezi ca aş
fi în stare să-i fac un rău propriului meu copil?
- Nu te supăra, dar nu vorbesc în necunoştinţă de cauză. Ca să te convingi, mai
priveşte o dată! Am pus eu fotografia pe Internet?, îl întreb ingenuă.
- Violeta, dar nu eu personal am făcut asta, mi-a strigat el în faţă, scos din minţi.
Ştiam că nu făcuse asta. Totuşi, nu puteam să-l disculp şi nici nu vroiam. Anii petrecuţi sub acelaşi acoperiş au avut şi avantajul lor - pe de-o parte - pentru că am ajuns să-l cunosc suficient de bine încât să ştiu cu exactitate de ce anume este în stare şi de ce nu. Îl cunosc atât de bine…mai bine decât se cunoaşte el, chiar. Îi cunosc până şi bătăile inimii…El asta nu a înţeles niciodată. Că explorarea mea asupra persoanei sale a atins ţinta totalităţii, de-a lungul timpului.
Iritată, îi răspund sarcastic:
- Uite ce e! Pe mine nu mă interesează cine anume a făcut asta. Tu sau ea sau
voi amândoi. Pur şi simplu, nu mă interesează!!! Sunteţi la fel şi unul şi celălalt, de aceea şi sunteţi încă împreună. Important este următorul lucru: copilul meu azi a suferit. Ori eu nu vreau asta: s-o fac să sufere. E un suflet nevinovat şi nu doresc să fie vreodată introdusă în jocul murdar al vostru, cu atât mai mult cu cât este încă un copil.
- Doamne!... Nici eu nu vreau asta, îmi răspunde pătimaş. Dacă aş şti că ea a
făcut aşa ceva cu bună ştiinţă sau că ar fi în stare vreodată să-i facă rău copilului meu, aş omorî-o cu mâna mea. Dar ea nu face chestia asta. Ea nu e în stare….
Îmi ridic nervos mâinile către tâmple, mi le trec prin păr şi pentru prima oară în viaţa mea, mă reped la modul propriu în gâtul lui, răcnindu-i în faţă:
- Ah, Dumnezeule!.... Măi, bărbate…Tu nu înţelegi!....
Îi silabisesc scuturându-l puternic de revere:
- Tu nu în-ţe-legi, bărbat ce eşti, ce înseamnă mintea diabolică a unei femei! Tu
nu ştii ce înseamnă să fii femeie. Tu nu ştii ce înseamnă să fii femeie şi să simţi că bărbatul cu care ţi-ai petrecut atâţia ani de căsnicie fuge de lângă tine. Nu ştii ce înseamnă să simţi că îl pierzi, să simţi că nu mai are niciun sentiment pentru tine şi să-ţi simţi pământul cum te cufundă în adâncimea lui! Dar întreabă-mă pe mine, Cristi! Întreabă-mă pe mine, care am trecut prin asta, care ştiu prea bine ce înseamnă să simţi cum altcineva îşi vâră coada malefică între tine şi bărbatul tău! Eu am trecut prin asta şi ştiu foarte bine. Ai fi in stare de orice, chiar dacă eu am stat cu mâinile în sân – impropriu spus, rugându-te neîncetat şi aşteptând civilizat să-ţi revii. Altele nu stau. Şi eu ştiu asta.
Şi în clipa următoare, tulburată într-adevăr, retrăind o parte din emoţiile divorţului nostru naufragiat pe o insulă pustie, i-am dat drumul la revere şi am făcut un pas înapoi.
A rămas şocat, fiindcă niciodată nu am făcut aşa ceva, niciodată nu m-am manifestat în felul ăsta. Şi el era uimit, dar şi eu, de propria-mi reacţie.
Preţ de o secundă – care mie mi s-a părut o veşnicie – am tăcut amândoi, privindu-ne.
Iar apoi, într-un acces de furie oarbă, întoarce privirea către monitor şi-mi spune precipitat:
- Dă, dă, dă,…se bâlbâia. Dă panarama asta de adresă, scrie-o pe ceva! Să vezi
tu ce scandal am eu cu ea…Dă încoace adresa asta de Internet.
Furia vizibilă ce-i marca chipul nu era numai împotriva ei, ci şi împotriva propriei persoane. Era teribil de nervos pe propria neştiinţă, pe propria incapacitate de a utiliza acest nou mijloc penetrant de comunicare: calculatorul, cu toate avantajele conectării la Internet.
Am tăcut şi m-am supus.
I-am văzut ochii o clipă, atunci când a întors privirea către monitor. I se citeau ura şi duşmănia împotriva ei când a dat din nou cu ochii de fotografie. Ştiam că aşa va reacţiona. Pentru că îl cunosc. Ştiam că va rage precum un leu în cuşcă. Pentru că il cunosc. Ştiam că această discuţie îl va purta pe aripile unei extreme nervozităţi şi că ar fi în stare s-o şi pocnească într-un astfel de moment. Însă la fel de bine ştiam că nu va dura. Tot pentru că îl cunosc. Nervii lui sunt intenşi, dar de scurtă durată. Nu ţine mânie, nu ţine supărare. Este precum o plastilină în propriile tale mâini. Cu puţin teatru îl poţi seduce şi încă cu mare succes. Răgetele de Tarzan al junglei sunt doar un biet chiţăit de şoarece, în final.
Dacă aş vrea, cu un singur deget l-aş întoarce la mine. Oricând. Dar nu vreau, pentru că…Ei bine eu, ca femeie, nu pot fi un păpuşar al sorţii. Nu mă pot juca cu sentimentele oamenilor, nu pot să intru în pielea unui personaj şi să nu mai ies niciodată, executând rolul unei soţii iubitoare care a şters cu buretele orice urmă de suferinţă din sufletul ei. Nu, categoric nu. Francheţea mea lasă urme pe unde mă duc, precum un siaj negru de fum, asfixiant, ce simţi că nu se mai ridică niciodată şi că te îneci inhalându-l. Nu pot să fiu ingenioasă, diplomată şi să joc la dublu. Şi nici nu vreau. Urăsc josnicia şi minciuna sub toate formele şi aspectele, indiferent de motivele întemeiate sau nu, din spatele acestora. Am urât aceste lucruri dintotdeauna. Şi nu doresc vreodată să fiu nevoită să recurg la un astfel de comportament mişelesc, doar pentru a-mi atinge un scop anume sau doar de dragul jocului. Ei bine, aici am pierdut mult în viaţă. Şi încă mai pierd. Însă, prefer să pierd, dar să am cea mai înaltă trăsătură de caracter posibilă: demnitatea. Este un lucru pe care nu ţi-l poate fura nimeni dacă nu laşi să-ţi fie furat sau târât în mocirla umană. Această demnitate am apreciat-o încă din copilărie, pentru că îmi place să cred că educaţia mi-a fost cimentată la poalele caracterului, cu trudă şi dragoste de ai mei părinţi. Că fundaţia morală a comportării mele în societate este solidă, trainică, la fel cum a fost şi a lor.
Astăzi, ca o evocare a proprie-mi existenţe, arunc o privire în trecut: cum am ajuns la ruinele căsniciei noastre? Să fi fost oare destinul? Să fi fost oare o imixtiune a sorţii?
Ei, dar asta e o altă poveste….
octombrie 2009
