autor Roryta
Se făcuse douăsprezece noaptea şi nu aveam de gând cu niciun chip să mă duc să pierd vremea visând cu capul pe pernă, într-o lentoare caniculară ce-mi aspira până şi aerul pe care doream să-l simt inundându-mi plămânii. Astfel, după ce toţi ai casei s-au dus la culcare, mi-am scos cu grijă scaunul din paie din faţa măsuţei unde se odihnea telefonul şi l-am tras în curte, într-o linişte deplină. M-am tolănit într-o poziţie comodă, cu spatele rezemat de spătar şi am ridicat ochii către acel cearceaf al naturii care ne acoperă pământul. De luni de zile voiam să fac asta, de luni de zile voiam din nou să am acea relaţie strânsă cu natura, să purced la explorarea cerului într-o noapte senină de vară, fără lună, să observ cu entuziasm luminiţele intermitente ale vreunui avion rebel ce-mi traversa spaţiul vizual şi să mă minunez cum el sfidează stelele, amestecându-se cu ele.
Aşteptam cu nerăbdare momentul acesta de confesiune al naturii cu propria-mi fiinţă.
Lângă mine, Ducu îşi aşezase cuminte botul pe labe şi mă privea curios. Urechile lui scurte şi nesupuse formau un cerc invizibil chiar în mijocul capului, atunci când le aducea inocent în faţă, atârnându-şi colţurile deasupra ochilor, într-o mirare continuă. Păstra liniştea, îmi respecta tăcerea şi intimitatea, neştiind şi nerealizând pelicula miraculoasă de deasupra capetelor noastre la care asistam vrăjită.
Mi-am întins mâinile în sus, am adunat imaginar cu degetele toate stelele, apoi le-am împrăştiat din nou pe cer, aşa cum arunci firimiturile pe masă, la nimereală. Una mai mare care ţi se pare mai apropiată, alta mai mică şi mai depărtată, altele mai puţine într-un colţ, altele mai multe în celălalt colţ. Bezna devenise lucidă, o simţeam prieteneşte şi mă obişnuisem cu ea. Nu am vrut să-mi imaginez cu mintea o călătorie în cosmos şi nu am vrut să închid ochii, ci priveam cu ei larg deschişi către punctele lucitoare şi inegale ce înţepau cerul, din când în când câte o stea făcându-mi cu ochiul, strălucind mai tare, parcă anume să-mi atragă atenţia. Aproape simţeam o stare de levitaţie, desprinzându-mă uşor de pământ şi planând printre aştri într-un dans stelar benefic, purificându-mi condiţia omenească până la ultima picătură spirituală, depăşind falia dintre adevăr şi fantastic, cu bună ştiinţă. M-am gândit involuntar că sfinţii ne veghează, i-am simţit lângă mine pe acel culoar sacru care leagă lumea noastră de lumea lor, dăruind în tăcere liniştea calmă a unei nopţii de iulie torid şi consacrându-mi cu recunoştinţă câte o adiere oportună de care mă bucuram mulţumită.
Am simţit fierbinţeala stelelor, am visat speculativ la lumea lor tainică şi m-am cufundat în spaţiul jinduitor al Universului, acolo unde nu există atmosferă, acolo unde liniştea şi pacea îţi anihilează simţurile şi te fac una cu nemărginirea. Am construit o punte de legătură între Pământ şi divinitate şi am format un bulgăre de aştri pe care l-am strâns la piept cu infinită candoare, apoi m-a cuprins admiraţia subtilă şi neumbrita fericire faţă de noaptea aceea stelară şi mi-am etajat în suflet pentru a nu ştiu câta oară încântarea spaţiului ceresc, căci astfel de momente îmi galvanizează fiinţa şi-mi topesc pornirile nevrotice cotidiene plăsmuite aproape instinctiv.
Un cer de necuprins într-o lume de basm!
Un colţ de rai privit chiar de aici, de pe Pământ.
Ce încântare!
iulie 2012
